Dumitru Mociorniță, industriașul care a clădit un imperiu în București și a refuzat să locuiască în „casa cu lei la ușă” a lui Enescu. O poveste cu final neașteptat | Partea a II-a

După cum v-am prezentat în prima parte, viața lui Dumitru Mociorniță a fost una tumultuoasă, plină de evenimente, de succes și de surprize, de la copilul desculț din Țintea-Băicoi devenind unul dintre cei mai mari industriași din istoria României. Din păcate, nu este vorba despre o poveste cu final fericit, după cum vă vom prezenta în următoarele rânduri continuarea poveștii sale, respectiv ce a urmat după cel de-Al Doilea Război Mondial, când comuniștii au venit la putere.

Pentru a continua povestea lui Dumitru Mociorniță (partea I este disponibilă AICI) ne teleportăm în anul 1939. Germania forța mâna Franței și Marii Britanii, anexând Austria și teritorii din Cehoslovacia și Lituania, pentru ca mai apoi să pornească războiul, odată cu invadarea Poloniei la 1 septembrie. În ciuda negurii care se lăsa iar peste Europa, afacerea lui Mociorniță prospera de la un an la altul. Astfel se face că, în anul 1942, în plin război, „Pielăria și Confecțunea Românească Dumitru Mociorniță” devine societate pe acțiuni, oferind celor cinci copii ai săi funcții clare în companie.

Fiind furnizor principal al Armatei Române și având și producție civilă în paralel, la apogeu, fabrica lui Mociorniță ajunge la aproape 1.000 de angajați și la o evaluare de 370 de miliarde de lei. Planurile lui Mociorniță erau departe de a se termina – voia să deschidă fabrici în tot sudul și estul Europei și să aibă un „imperiu” al pielăriei în această jumătate a continentului. Din păcate, totul s-a năruit odată cu sfârșitul războiului și cu instaurarea regimului comunist.

Dumitru Mociorniță și-a pregătit copiii pentru a-i prelua afacerea

De la marii afaceriști din occident a preluat „arta” împrumuturilor bine gândite, a tratării cu respect a angajaților (asemenea altor antreprenori din Bucureștiul interbelic) dar și a pregătirii copiilor pentru preluarea frâielor afacerii sale. După ce a decis că vrea să păstreze în familie afacerea, Mociorniță i-a introdus pe cei cinci copii ai săi în treburile afacerii sale, însă dintre toți, doar unul singur s-a remarcat prin spiritul antreprenorial, Ionel, de profesie avocat. Datorită priceperii sale, tatăl său îl numește director al fabricii în cele din urmă.

Ion „Ionel” Mociorniță avea și o mare pasiune, care nu era la fel de răspândită ca în zilele noastre – fotbalul. Dacă în adolescență a fost doar fotbalist, în 1940, la doar 23 de ani, acesta preia echipa fabricii tatălui său și atrage unii dintre cei mai buni fotbaliști ai vremii pentru a crea F.C. Carmen, una dintre cele mai puternice echipe din țară.

„Am două pasiuni: o tânără tovarășă de viață aleasă cu gust de fin cunoscător – veritabil bibelou – și un club de fotbal, în care gustul lui a fost, pe alocuri, mai puțin reușit.”, declara Ionel Mociorniță în 1945 pentru Gazeta Sporturilor, conform Wikipedia.

Fabrica lui Mociorniță a avut și echipă de fotbal

Din păcate, destinul echipei de fotbal a lui Ionel Mociornița este curmat rapid de comuniști. După război, curentul comunist se făcea din ce în ce mai puternic simțit, astfel că în noiembrie 1945 ministrul de Externe de la acea vreme, Ana Pauker, organizează un meci amical între Carmen și campionana URSS de la acea vreme, Dinamo Tbilisi. Pauker îi transmisese lui Ionel Mociorniță că echipa sa trebuia să piardă meciul, scopul confruntării fiind prezentarea „superiorității omului sovietic” în rândul populației țării.

Patronul echipei a șocat regimul de la acea vreme refuzând desfășurarea partidei, lucru care avea să îl coste scump. F.C Carmen a fost suspendată și anchetată de Comisia Centrală Sportivă a Confederației Generale a Muncii. Pe 19 aprilie 1946, echipa este suspendată un an de la a mai susține meciuri internaționale, iar la finalul sezonului 1946-1947 este desființată, după ce termină competiția pe locul al doilea din clasament. În locul defunctei Carmen este înscrisă în campionat ASA București (actuala Steaua), echipa armatei, club departamental, după modelul sovietic.

Începutul sfârșitului pentru fabrica lui Mociorniță

Din păcate, la fel ca alte mari afaceri deja existente la sosirea comuniștilor, aceasta cade victimă noului regim, care îl îndepărtează pe Mociorniță. Fabrica este condusă de un colonel militar, favorabil sovieticilor. Încet-încet, tot ce avea Dumitru Mociorniță ajunge la stat – bunuri, mașinării, autoturisme, locuințe, tot.

Deși putea să fugă în străinătate, Dumitru Mociorniță a rămas în țară, unde a început să fie măcinat de sărăcie și de boli. Altădată unul dintre cei mai prosperi afaceriști, acum acesta trăia de pe o zi pe alta în pivnița unei case împreună cu una dintre fiicele sale, care a avut grijă de el. Fiind considerat indezirabil de noul regim, bărbatul era vizitat des de autorități, pentru a vedea dacă starea sa de sănătate îi permite să fie arestat. În cele din urmă, Dumitru Mociorniță a evitat ororile închisorii, murind în sărăcie și mizerie în septembrie 1953, fiind îngropat în București, la Cimitirul Bellu.

Din păcate, fiul său Ionel nu a avut norocul de a scăpa de arest, fiind batjocorit și umilit în arest din mai 1948 până în 1954, motivul fiind refuzul „demascării burgheziei”. În cele din urmă, acesta emigrează în Canada în 1973, unde a locuit cu soția sa până în 2005, când a murit din cauza unui infarct.

CITEȘTE AICI PARTEA I A POVEȘTII LUI DUMITRU MOCIORNIȚĂ

American Dream în București. Povestea imperiului clădit de la zero de Dumitru Marinescu Bragadiru

Imperiul lui Nicolae Malaxa și povestea prea puțin știută a industriașului neverosimil de bogat, care și-a pus decisiv amprenta asupra Bucureștiului