Consumul de droguri în București nu e o problemă de ieri, de azi. „Bețiile reci” ale morfinei, contrabanda cu substanțe interzise și chiar morțile induse de supradoze au bântuit Capitala încă din perioada interbelică. Pe atunci, în Micul Paris au început să răsară droguri în baruri, în cluburile de noapte, casele secrete ale proxeneților și nu numai. În continuare vă vom prezenta ce substanțe interzise erau populare în „paradisul artificial” al Bucureștiului interbelic.
Bucureștiul de acum un secol era un oraș în plină schimbare, caracterizat de agitație și de adaptarea la stilul de viață al marilor capitale europene. Din păcate, în viață bunele vin de mână cu relele, așa că tentațiile și ispitele însoțeau oportunitățile la fiecare pas. Stresul de acasă, stresul de la locul de muncă, situația politică instabilă din țară și din Europa îi împingeau pe oameni spre activități recreative, mai mult sau mai puțin… legale.
Cele mai multe droguri populare în Bucureștiul interbelic își aveau rădăcinile din lumea medicinei – calmante precum morfina sau alte narcotice precum cocaina – fiind viciul ales de bucureșteni pentru a se relaxa la finalul unei zile lungi sau pentru a face petrecerile și mai interesante, potrivit Historia.
Astfel de substanțe interzise au devenit populare în timpul și după Primul Război Mondial, în cabinetele și rezervele spitalelor din țară și din Capitală, unde erau folosite pentru a ușura suferințele celor răniți. Din păcate, opiaceele dau dependență extrem de ușor, astfel că mersul „pe sfoară” între vindecare și căderea în prăpastia adicției era adesea greu de realizat. Așa se face că adesea pacienții ieșeau vindecați de boală, dar căpătau în schimb o altă problemă, poate chiar mai grea – dependența.
Pe de altă parte, de efectele acestor substanțe interzise au auzit și cei din elita bucureșteană, care au început să „cocheteze” cu fel de fel de narcotice la petreceri. Aceștia ajungeau adesea la droguri cu ajutorul unor medici care primeau „atenții” și care completau cu generozitate prescripții în schimb.
Opiaceele erau cele mai răspândite și cele mai îngrijorătoare în ceea ce privește efectele și, în cele din urmă, ale sevrajului și/sau ale supradozei fatale. Alarmate, autoritățile încercau în repetate rânduri să taie răul de la rădăcină, adică de la traficanți, însă asta ducea la crize de „marfă” și la scumpirea substanțelor pe stradă.
În 1931, în Ilustrațiunea Română a apărut reportajul „Morfinomana R: debutul în amăgitorul paradis al plăcerilor”, care prezenta pericolele din spatele consumului de morfină și alte substanțe similare. În acest articol e prezentată experiența crudă a unei tinere care se confruntă cu „bețiile reci” ale dependenței:
„Între visul care-ți pregătește un mormânt atât de groaznic și viața cu zbuciumul și durerile ei nesfârșite, este o toropeală în care stai ceasuri întregi cu capul greoi, ca după o beție groaznică, cu nervii sfâșiați, zdrobiți, cu ochii împăienjeniți, fără pic de voință, de judecată, de năzuințe omenești- un fel de cadavru viu, între viață și moarte. Într-un târziu, când te reculegi ți-e silă de tot și de toate, te rușinezi de tine însuți, de trupul pe care-l batjocorești; ai vrea să scapi, să fugi, să înfrunți primejdia, dar simți, că o putere demonică te stăpânește mai presus de voința ta, înfrântă…”
Alte două substanțe care erau la mare căutare și răvășeau Bucureștiul erau cocaina și eterul.
Cea din urmă, eterul dietilic, era un anestezic general care era consumat pentru efectele sale narcotice dar și pentru caracterul său ușor stimulator. Cum era accesibil, eterul era consumat liberal de artiști, chelneri, dar și scriitori sau chiar moșieri înstăriți. Substanța dădea atât de ușor dependență încât consumatorii recurgeau la măsuri ingenioase, dar disperate, de a se alimenta subtil și indiferent de locul unde se află:
„Acul de cravată este legat cu un tub subțire de cauciuc de o bășică plină cu eter, pe care o ține în buzunarul pantalonilor. La cea mai mică apăsare, acul împroașcă picături fine de eter, pe care eteromanul le inhală”.
Doamnele, neavând buzunare sau cravată, evident, aveau alte căi, poate chiar mai elegante și mai ingenioase – acestea turnau eter în paharele de băutură, în special de șampanie, sau consumau bomboane cu eter.
Cocaina în schimb, a apărut în București „grație” lumii prostituției, proxeneții fiind tentați de traficul cu această substanță interzisă. Spre deosebire de eter, care se consuma mai deschis, cocaina se consuma în spatele ușilor închise, în cluburi unde nu ajungeau ochii tuturor, unele dintre acestea fiind situate pe Batiștei, strada Izvor sau pe șoseaua Ștefan cel Mare. Drogurile au ajuns cu timpul să fie consumate de mai multă lume și să se comercializeze pe ascuns, în „dance-halls”, baruri sau cluburi.
Consumul de droguri este până la urmă oprit de autorități, care, motivate de consumul din ce în ce mai crescut, promulgă în 1928 Legea nr. 58 – „Legea pentru combaterea abuzului de stupefiante”.
Cinci ani mai târziu, în 1933, este aprobat „Regulamentul monopolului de stat al stupefiantelor”, astfel că toate produsele de origine naturală sau sintetică cu caracter stupefiant sunt reglementate. De asemenea, statul avea monopol când venea vorba de importul, fabricarea, depozitarea, debitarea și punerea în circulație a tuturor substanțelor stupefiante, fapt care a tăiat avântul „bețiilor reci” din rândul bucureștenilor.
CITEȘTE ȘI
De la Paris la București – povestea „Galeries Lafayette” de pe Calea Victoriei