Drama cu copac dintr-un superb cartier din București sau cum e viața la curte în Parcelarea Raion

Bună dimineața, dragi cititori, sper că aveți niște săptămâni liniștite, fiindcă se știe că această perioadă e critică pentru bucureșteni. Suntem în toiul Adunărilor Generale ale asociațiilor de proprietari, această formă de organizare a vecinilor care, teoretic, ar trebui să funcționeze spre beneficiul tuturor.

Însă, în realitate, în fiecare primăvară, ele transformă fiecare parter de scară de bloc în câmpul de luptă al Răscoalei de la 1907.

Pentru a-mi limpezi mințile, îmi place să mă plimb prin cartier în locuri despre care îmi imaginez că nu au aceste probleme existențiale. Printre traseele favorite sunt străduțele din Parcelarea Raion, această oază de frumos, liniște și case cochete, cu curți mari înverzite și flori la poartă.

Însă cum aveam să aflu, paradisul idilic prin care îmi plimb zilnic câinele nu e la fel pentru unii dintre cei care locuiesc acolo.

Puțin despre Parcelarea Raion

Casele din parcelarea Raion sunt străjuite de blocurile înalte de pe Mihai Bravu, Decebal și, la capătul celălalt, Burebista și se află pe lista monumentelor istorice. (La începutul acestui documentar e prezentată o bucată din zonă.)

Mult timp m-am întrebat cum au scăpat străduțele de aici de frenezia de pavelare care a cuprins Sectorul 3 în ultimii ani și de ce pavelele roșii s-au oprit pe străduțele adiacente – o posibilă explicație pentru această înfrânare ar fi clasarea parcelării ca monument istoric.

Așa cum aflăm din studiul elaborat de Asociația Studio Zona despre parcelări istorice (care s-a transformat și într-o carte, Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină, parcelarea Raion a fost construită – în etape – între anii 1914 și 1946 și proiectată de Societatea de Locuințe Ieftine.

După Primul Război Mondial, străzile au primit nume ale localităților din Basarabia (Ismail, Vâlcov), iar după Al Doilea Război, când Basarabia a revenit Uniunii Sovietice, acestea au fost schimbate. Azi le vom găsi cu nume ca strada Rodiei (unde există magnolii care fac concurență acerbă celor din Cotroceni), Cerceluș, Levănțica sau Diligenței.

La începutul Diligenței stă Cannoleria Decebal, cu o curte intimă și muzică din Sicilia, ca o vacanță la Napoli, și unde găsim o delicatesă pe nume pinsa (de încercat cea cu guanciale și cartofi zdrobiți).

Uneori, plimbările mele și ale vecinilor din blocurile adiacente se întâmplă întrebându-ne cum o fi să locuiești acolo, într-o liniște perfectă, precum cea din Vatra Luminoasă, cu magnolie la poartă și narcise în grădiniță, unde duminica se aud doar clopotele Bisericii Sfântul Fanurie.

Înapoi în realitate – dramă cu copac în cartier

Reveria îmi e întreruptă de o doamnă spre care câinele trage foarte abitir ca să fie mângâiat.

Îți împinge ochelarii înapoi pe nas și îmi spune ‘Da, păi de aia vin câinii și copiii la mine, că sunt foarte rea.’

‘Cum așa’?

‘Așa spun vecinii, că sunt rea și a dracu’ și tot îmi fac reclamație la Poliție.’

Îmi arată casa ei, împrejmuită de un gard înalt, plin cu verdeață, atât de bogată și înaltă încât prin ea abia se văd lucarnele de la mansardă. Pe trotuar, trei bidoane cu apă sunt un semn că doamna, depășită de cei care vin să parcheze acolo, a hotărât să își ia soarta în mâini cu ajutorul PET-urilor de 5 litri.

La două aruncături de băț se află recent construita parcare subterană Decebal, mândria PS3, și mă întreb de ce oare nu merg oamenii să parcheze acolo. Aparent, m-am întrebat cu voce tare, fiindcă îmi răspunde tot doamna ‘păi ăștia sunt urmași ai lui Dinu Păturică, au împânzit zona acum. Dacă-i întrebi nici nu știu cine a fost personajul’.

 Copacul, doamna și Locala

Îmi povestește că are un copac rupt, mare și bătrân, fix lângă gard, care stă să cadă. Că a făcut cerere la Primăria Capitalei de peste un an să îl taie (deoarece, continuă dânsa, nu poate să îl taie de capul ei). Vecinii, exasperați de același copac, cheamă Poliția Locală să o amendeze că nu taie copacul. Doamna arată Polițiștilor de la Sector cererea depusă la Primăria Capitalei. Situația rămâne într-un impas.

Altă dată, aceeași doamnă a strigat de pe geam la cineva să își mute mașina cu care îi blocase intrarea în curte, altminteri cheamă ‘Locala’. Domnul, îmi spune ea, i-a țipat înapoi că îi face reclamație și dosar penal pentru intimidare, că are de-a face cu babe ca ea în fiecare zi.

Îmi povestește cum lumea care cumpără case în zonă pietruiește curțile, acoperă pământul și taie trandafirii.

Îmi continui plimbarea și mă întreb dacă poveștile ei sunt adevărate și ce aș afla dacă i-aș întreba vecinii care e perspectiva lor.

Apoi mă întorc la blocul meu comunist, cu problemele lui, care pentru moment par mai mici decât cele generate de locuirea într-o casă în zonă-monument istoric. Sau poate doar sunt strugurii acri (struguri care, apropo, se găsesc din belșug toamna la casele respective). Așa ceva 🙄.