Domnul fără vârstă din stația STB Dr. Rainer și bizara lui coregrafie cu autobuzul

Alimentație extremă. Și educație la fel. Pe traseele STB, totul e posibil. Chiar dacă nu-i întotdeauna și foarte eficient.

🚌 Două femei urcă în 484 discutând despre un terț. Una dintre ele e un car de nervi și-i povestește celeilalte despre un episod care i se pare intolerabil:

– Știi ce-a făcut? A mâncat TOATĂ fasolea și nici nu s-a sinchisit să meargă să ia alta! Așa face de fiecare dată! Cică nu e nesimțit, e „foarte chibzuit”. Ba fix nesimțit și zgârcit e! Nu-l mai suport!

Colega de drum nu pare la fel de revoltată. Pe ton calm, încearcă să explice situația:

– Nu te mai agita atâta, e normal să facă așa.

– Cum normal, mă, cum normal?, se sufocă de indignare prietena.

– Uite, bine: normal. Că s-a învățat să facă așa și e foarte liniștit, fiindcă noi ne sesizăm de fiecare dată și punem la loc, fără să comentăm, tot ce consumă el.

– Aaaa! Păi ia că nu mă mai sesizez io deloc, ia să vedem cum se descurcă! Mai ales dacă nu te mai sesizezi nici tu. Gata, mai subțire cu sesizările!

🚌De regulă, pentru copiii fără astâmpăr, adulții care-i însoțesc folosesc metodele clasice de „îmblânzire”:

* Fii cuminte, că nu te mai duc în parc!

* Stai odată locului, că mă faci de râs!

* Potolește-te, că nu-ți mai iau înghețată/ bomboane/ jucării!

* Taci și uită-te pe fereastră, că m-ai înnebunit de cap!

* Hai, mami, înțelege și tu, că se uită la noi tot autobuzul!

Însă azi, pe linia 226, am auzit o bunică total neobișnuită. Cu o abordare ceva de speriat. La propiu: „Astâmpără-te, că altfel te ologesc pân-ajungem acasă!”.

🚏 Omul din stația STB Profesor Dr. Rainer nu are vârstă. Ar putea avea oricât, între 40 și 60 de ani. Omul din stație e foarte slab, îngrijorător de slab, și tare încovoiat. E îmbrăcat mai mereu în contratimp cu vremea: toamna târziu l-am văzut în tricou cu mânecă scurtă, pe caniculă, umblă în cămașă și sacou. Omul din stație poartă pantaloni muuult prea largi în talie pentru el, prinși cu înverșunare într-o curea ponosită. Privește tot timpul în jos, chiar și atunci când grăbește pasul către autobuzul care se-apropie. Odată deschise ușile, execută o coregrafie bizară: cercetează interiorul mașinii, pare că vrea să se urce, apoi face stânga-mprejur, ca și când și-a dat seama, în ultima clipă, că nu e ce-i trebuie. Nu l-am văzut niciodată urcând. L-am văzut, în schimb, făcându-și, iar și iar, dansul ciudat și întristător.

Omul din stație are un mers precis, cu mâinile la spate. Ca bărbații de pe vremuri. Tot ca de pe vremuri îi e și mustața, care-ți amintește de Bacovia. (Și el la fel de posomorât și costeliv). Chiar și frizura lui pare din alte timpuri. Sau măcar așa îmi place să cred. Fiindcă singurul scenariu pentru omul din stație, care se preumblă fără țintă pe trotuarele din Cotroceni, e c-a rămas captiv într-o epocă de demult, în care continuă să trăiască mai fericit decât ar putea-o face acum.

Mai multe Cronici STB, mai jos:

• „Cred că s-a stricat la burtă, de-aia a fugit așa!” Palpitantă situație într-o stație STB, cu doi bătrânei și-un domn cumsecade
• Scuza supremă pentru iubi răsună în STB: “Viața mea, sunt în tramvai, c-am adormit în metrou!” Transbordarea a fost, negreșit, dificilă
• Negocieri dure în STB, între o bunică și un țânc peltic. Și o importantă dezbatere despre cum se țin banii corect în poșetă