Doamne, ce urât am visat aseară!

Acum vreo cinci sau șase luni, să fi fost ora patru și șapte minute după-amiaza, cum stăteam eu așa liniștit pe canapea urmărind cvasi chill fluxul neantului în jurul meu, am simțit un soi de năpădire destul de neplăcută din partea unor idei pentru care demnitatea nu a însemnat niciodată nimic. “Dar dacă nu sunt suficient de bun!”, “Poate că nu merit să fiu iubit!”, “Oare dacă aș fi singur, mi-ar mai fi frică de mine?”, “De ce tot ce fac e greșit?”, “De ce m-a părăsit Dumnezeu în contextul evident în care doar eu pot să-L părăsesc pe El?” sunt doar câteva dintre gândurile al căror singur scop era distrugerea unei liniști pe care omul o caută de când are impresia că a căzut din Cer pe Pământ, că-ți și vine să-ți bagi ochiul în ea de filosofie. 

Deloc surprins de inutilitatea actului de a gândi în detrimentul celui de a simți, mi-am aprins o țigară, cum era și firesc, în speranța că aceste idei vor fi deranjate de fum și vor zburda spre alte tărâmuri. Nu s-a întâmplat asta. Niciuna dintre idei nu a tușit sau s-a arătat deranjată de acest obicei vicios. Dimpotrivă, au mai chemat-o pe una care mă enervează din 2001 și anume ideea “Nu mai fuma!”. Genul acesta de activitate mentală nu îmi era nicidecum nefamiliar. Sunt convis că nu doar pe mine mă năpădesc gândurile mai puțin voioase și, recunosc, mi-am făcut un oarecare scop din a mi le scoate din sistem. Dar nu e așa ușor să nu mai gândești chiar dacă ajungi la concluzia că scopul gândirii e acela de a-i dovedi propria inutilitate. Pe scurt, gândirea e bună ca să-ți dai seama că nu e bună. Concluzia a fost: Bă, cât de mult a trebuit să gândesc ca să-mi dau seama că nu trebuie să gândesc pentru că gândirea mă împiedică să iubesc. Aplicabilitatea acestei concluzii nu este la fel de facilă ca și atingerea acestei concluzii în sine. 

Trăgând această concluzie la concluzie, am decis de comun acord cu mine însumi că am nevoie de ajutor. Am început să caut online și să studiez fel și fel de terapii, proces care mi-a luat vreo două săptămâni și m-am oprit asupra terapiei prin vise, aceasta părându-mi-se cea mai apropiată de realitatea mea. În felul acesta am ajuns la domnul doctor Alexandru Pararizu, expert în visologie. Domnia sa are cabinetul într-una din casele de pe Dumbrava Roșie, aspect care mi-a convenit de minune, fiind foarte aproape de locul în care locuiesc eu. N-o să vă povestesc primele zeci de ședințe, ci o să v-o povestesc pe ultima. O să vă spun doar că pe ușa cabinetului domnului doctor era un poster cu turnul Babel care se prăbușea, iar cărămizile cădeau din turn formând următoarele cuvinte: Iubirea nu visează. 

Camera pentru ședințe are o suprafață de vreo treizeci de metri pătrați, două ferestre imense care dau chiar spre Dumbrava Roșie și un regim de înălțime undeva înspre cinci metri, fiind, de departe, cea mai înaltă încăpere a unei case private în care am fost vreodată. “Să ai loc să-ți zboare visul!”, mai glumea domnul doctor din când în când. De tavan e agățat un candelabru pătrat piramidal imens, cu vârful în jos, evident, făcut din cristale sferice, egale, de mărimea unui bob de măzăre mai discret, căruia nu îi place să iasă în evidență atunci când răstorni conserva Bonduelle într-un castron. Să tot aibă o lungime de vreo doi metri. Pereții sunt vopsiți în alb, goi, cu excepția unui tablou cu o femeie care se naște pe ea însăși, așezat între cele două ferestre. 

Pe peretele opus ferestrelor este o monstera imensă și foarte caraghioasă în sensul că pare tot timpul șocată de ceea ce vede la ferestre și pare să se prindă, pentru mai multă siguranță, cu brațele de peretele din spatele ei. Uneori când mă uit la ea îmi dă senzația că a prins-o cineva furând și a urlat la ea: “Stai pe loc!”, iar ea a rămas împietrită, conștientizând că doar un miracol o mai poate scăpa. Pe jos e parchetul clasic, îmbinarea în V, dar nu galbenul pe care îl știm, ci o alternanță de cărămiziu, stacojiu, aluniu, bej și chiar ocru, de parcă o găleată cu acid s-ar fi vărsat lăsând podeaua într-o coloristică neuniformizată impecabilă. “Se vede pe unde a călcat visul mai apăsat…”, a zis o dată sau de trei ori domnul doctor. Pe mijlocul camerei e un covor persan, tocit intenționat de manufacturieri, nu tot de vis sau mă rog, în nuanțe de un albastru atât de frumos, că, dacă te uiți în gol mai mult de 11 secunde, simți gustul sărat al mării. Pe covor, într-un triunghi echilateral perfect, perfecțiunea fiind o caracteristică a triunghiurilor echilaterale, deci nu mai era nevoie să spun asta, sunt așezate trei fotolii din catifea de culoarea ocru. Oare celelalte triunghiuri îl invidiază pe cel echilateral? Nu pot decât să sper că triunghiurile nu se compară între ele, cum o facem noi.

Ședințele se desfășoară în felul următor. Pe un fotoliu stă domnul doctor, iar pe celelalte două stau doi vizitatori, să ne spunem. Vizitatorii își povestesc pe rând visele pe care le-au avut în timpul somnului de la ultima ședință până la prezentul respectiv, în ordinea invers alfabetică, în funcție de numele de familie. Rareori se întâmplă sau, de fapt, aproape niciodată, ca vizitatorii să fie aceiași. Domnul doctor nu recomandă întâlnirile repetate între aceiași vizitatori, pentru că omul are tendința de a se lăsa prins în visul altor oameni. Evident, sunt și situații în care visul unuia dintre vizitatori sare la gâtul celuilalt sau se agață de tocul vreunui stiletto, dar domnul doctor e atent și rezolvă repede situația. Scopul acestor întâlniri e de a vedea ce putem învăța fiecare din visul celuilalt. Domnul Pararizu e ferm convins că nu există experiență din care nu poate ieși ceva bun, din care nu se poate învăța ceva bun, aspect datorită căruia nu îl sperie apocalipsa sau moartea. 

Alaltăieri, când am fost ultima dată la dumnealui, am avut plăcerea de nimeri cu doamna Iolanda Iordănescu, o fostă profesoară de limba franceză, pensionată acum, în vârstă de 78 de ani. Nu ultima dată de tot, ultima dată până acum. Doamna Iordănescu, îmi aducea aminte de Regina Ana, în ceea ce privește atitudinea. Atunci când te privea, te vedea. Avea un mic zâmbet în colțul gurii care părea să o gâdile ca să se întrețină pe el însuși, iar dumneaei îl mai împingea, din când în când, discret cu vârful limbii spunându-i: “Mai du-te măi de aici, dar nu sta mult plecat!”, iar zâmbetul se întorcea repede, își scotea pălăria și o saluta, plecându-și ușor capul: “Bonjour, Madame!”. Pielea de pe mâini îi îmbătrânise și căpătase prestigiul acela, cumva al ridurilor în romburi, al celor care trec prin viață. Gesticula ca și cum ar fi potrivit aerul în cameră. Ca și cum l-ar fi pus la locul lui.

Am uitat să vă spun că, 10-15 minute înainte de a începe să ne povestim visele, se discută nimicuri. Doamna Iolanda a povestit că tocmai își luase un robot de bucătărie, pentru că remarcase o oarecare reținere din partea încheieturilor în ceea ce privea frământarea aluatului pentru cozonac. Eu i-am spus că îmi place să îl mănânc cu puțin lapte și niște înghețată de vanilie. “Munchies?”, m-a întrebat dumneaei zâmbind larg? “Nu, doamnă. Am un palat care se plictisește repede!”, i-am răspuns. “Nu am pus niciodată preț pe lauda de sine, dar sunt convinsă că palatul dumneavoastră nu ar mai pune nimic pe cozonacul meu!”, mi-a replicat. “Păreți genul care umple fără să dea pe dinafară…”, i-am zis. “Măsura e o calitate mult subestimată!”, a conchis. Eu fiind Teleșpan, dumneaei Iordănescu,, am început eu. Am povestit eu primul. 

• Eu coșmar ca ăsta n-am avut niciodată. Nu știu de unde mi-au venit ideile astea. Oamenii nu se înțelegeau între ei, se certau, își reproșau lucruri, nu se respectau, judecau absolut tot ceea ce făceau ceilalți și nici măcar nu își țineau judecată pentru ei, ci o făceau publică. Oamenii se mușcau între ei prin vorbe. Erau oameni bolnavi peste tot, copii bolnavi care mureau de mici. Părinți care nu se înțelegeau cu copiii lor, frați care se omorau între ei. Familii dezbinate peste tot. Totul se baza pe diferențe, nimic nu părea să semene. Iertarea era călcată în picioare de oameni care se târau. Unele țări atacau alte țări, se bombardau, din nou mureau copii în războaie. Războiul din mintea fiecăruia era proiectat în afară. Erau molime care se răspândeau în toată lumea, mureau oameni din nou. Soarele răsărea doar ca să moară lumea. Valorile erau transformate în pumnale cu care li se scoteau ochii celor care nu credeau în ele. 
• Mă scuzați, dar păreați mult mai liniștit decât acest vis.
• Știu doamna Iordănescu,, dar, totuși, este visul meu…
• Poate ar trebui să visați cu altă parte a minții…
• Asta vreau să fac, va dați seama. Și, oricum, asta nu e tot. Ardeau pădurile, mureau animale, se topeau ghețarii, veneau furtuni, ploua cu gheață și fiecare om avea în minte un diavol de care părea că nu poate scăpa. Și fix acest diavol ne dicta fiecăruia ce să facem.
• Hai, lăsați-mă, cu toată reverența și curiozitatea vă întreb, de unde ați scornit așa ceva?  Sper că nu apăream și eu in visul dumneavoastră, că fix de draci n-am timp acum, la vârsta mea. Domnule doctor, simt ceva ce s-ar putea fie o combinație între îngrijorare și curiozitate.
• Doamnă, a intervenit domnul Pararizu, nu cred că este cazul să vă îngrijorați. Acesta este un eveniment disparat, domnul Teleșpan a venit până acum doar cu vise frumoase. Oricum, nu vă lăsați prinsă în visul dumnealui.
• Cum fac asta?, a întrebat doamna Iordănescu.
• Vă vedeți de visul dumneavoastră dacă sunteți sigură 100% că e mai frumos decât al dumnealui.
• Și dacă eu sunt sigur, dar nu e așa?, am întrebat.
• La un moment dat vă veți da seama. Scopul visului e să fie interpretat, iar el nu își uită scopul. 
• Asta e partea bună a lucrurilor. Dumneavoastră ce ați visat?, am întrebat-o eu pe doamna Iordănescu,.
• Am visat că am fost în Bucureștiul de pe lumea cealaltă. 
• Ce interesant. Și cum era?, am întrebat-o.
• În primul rând era un gând foarte frumos care se continua ca un ecou peste tot. Nu existau mașini, ci doar transport în comun și de fiecare dată când te urcai în vreun autobuz, troleu, metrou, în gând îți apăreau în minte cei doi edili ai Bucureștiului, Gabi Firea și Nicușor Dan, sărutându-se foarte fin pe buze. De o discreție măgulitoare și de un diafan ca un suspin era sărutul ăsta. Amândoi erau coafați ca Gabi Firea. Și ăsta era gândul de siguranță al fiecărui cetățean al Bucureștiului atunci când se folosea de transportul în comun. Străzile erau foarte moi, așa că dacă, din întâmplare, mai apărea câte un împiedicat, atunci când cădea nu era risc de julitură. Pe Dâmbovița cugeau versuri, iar prin ele săreau delfini care uneori amestecau strofele și versurile între ele. Uneori creau poezii noi.
• Vă amintiți vreuna?, a întrebat domnul doctor.
• Sigur, dar o să vă rog să îmi scuzați trivialitatea. Foaie verde de vampir, n-o simți când e cât un fir. (Fac o paranteză aici și vă spun că a spus versurile șoptit. A și chicotit un pic.) Lumea plutea pe briza de pe malurile Dâmboviței și râdea încontinuu. Cartierele își mișcau brațele în aer și făceau un fel de horă în formă de spirală. Nimeni nu vorbea, toată lumea cânta cu Cerul. Era o muzicalitate eternă. Toți eram la fel, atât de asemănători, încât de fiecare când vedeai un om era ca și ccum te-ai fi întâlnit pe tine.
• Mă scuzați, dar acesta e Bucureștiul real, i-am zis eu.
• Permiteți-mi să vă asigur că știu pe ce lume trăiesc.
• Nu am insinuat altceva…
• Știu. Așa a fost în vis. Se făcea că am mers pe lumea cealaltă unde am găsit aceleași lucruri ca pe lumea asta. 
• Ce înțelegem din aceste două vise?, a întrebat domnul Pararizu.
• Că Realitatea e mai bună decât visul, a răspuns doamna Iordănescu. Dacă îmi permiteți să sau un verdict atât de limpede.
• Dumneavoastră, domnule Teleșpan?
• Domnule Pararizu cred că uneori e bine să ne agățăm de visele altora, mai ales dacă noi visăm urât. Știu că dumneavoastră susțineți că nu e în regulă să ne prindem de visele altora sau să nu le lăsăm să se prindă de noi, dar cred că uneori e chiar indicat.
• Eu nu susțin acest lucru. Eu nu vă las să cădeți în visele proaste, dar sunt alături de dumneavoastră când vă decideți pentru un vis mai bun. 
• Mă primiți, doamnă, în visul dumneavoastră?
• Că doar n-oi fi nebună să visez singură așa frumos?

Cam asta ar fi. Ce să mai zic? Ne doresc să ne facem visul cât mai frumos, oricât de mult ar însemna asta că suntem nebuni. Pupi. Doamne ajută, vrei nu vrei. Adi Habibi.

Nota B365.ro: Dacă nu mai e loc și pentru noi în visul doamnei, am pregătit altceva bun:

• Am aflat secretul lui Putin stând la coadă la benzină
• Care e cel mai bun lucru pe care îl poți face în caz de recrutare
• Cel mai mare cântăreț din lume, mort în condiții suspecte