Doamna Elena și Revoluția Comunicării în tramvaiul 41. O poveste de la București  

Mie nu îmi place să vorbesc la telefon, adică să vorbesc pe apel. Căci, dacă nu ştiaţi, una e să vorbeşti pe apel, alta e să vorbești pe mesaje, alta e să vorbeşti pe video. Chiar aşa le zice, am vorbit pe apel sau am vorbit pe mesaje. 

Deci, eu sunt adepta vorbitului pe mesaje. Asta mă face mai tânără decât sunt, căci abia generația următoare e cu mesajele, dar tot uşor old school, căci vorbesc pe whatsapp, nu pe Instagram, cum se pare că se face în zilele noastre. Dar nu despre mine vreau să vă povestesc astăzi şi nici despre obiceiurile mele, ci despre o doamnă şi obiceiurile sale comunicaţionale, care, din păcate dacă mă întrebaţi pe mine, au devenit din ce în ce mai uzuale. 

Am avut onoarea de a observa un fenomen urban care ia amploare, un exemplu viu al comunicării moderne. Faceți cunoștință cu doamna Elena, o femeie remarcabilă din București, care a transformat telefonul mobil într-un adevărat megafon personal.

Era o dimineață obișnuită în tramvaiul 41.  Foarte cald, cam cum a fost toată vara aceasta. Geamurile, pe alocuri deschise, căci, nu e aşa, mai bine curent decât aer condiţionat, că aerul condiţionat te îmbolnăveşte. La fel o face şi curentul, dar e  boală veche, nu vreuna adusă din import.  În această oază de calm relativ, o voce pătrunzătoare începea să străpungă atmosfera: „DA, MĂI, SPUNE-I CĂ SUNT PE DRUM!” M-am cutremurat de uimire, un domn cu ziarul și-a ridicat privirea, iar controlorul și-a amintit brusc că are o urgență de rezolvat în celălalt capăt al tramvaiului.

Doamna Elena nu doar că folosește telefonul mobil pentru a comunica. Nu, ea a dus arta conversației la un nivel superior, punându-l la gură și discutând cu un volum de invidiat. Până și cei mai surzi pasageri reușeau să afle detalii intime despre ce a mâncat la cină cu o seară înainte sau despre nepoțelul ei, care a făcut primii pași.  Era ca și cum tramvaiul ar deveni o scenă de teatru, iar noi, toți ceilalți, eram actori involuntari în această piesă modernă.

„DA, BINEÎNȚELES CĂ AM PLĂTIT FACTURA LA CURENT!”, răsună din nou vocea doamnei Elena, în timp ce cineva își ajusta căștile, sperând să își păstreze puținul auz rămas. 

O altă pasageră, inspirată de această demonstrație de energie vocală, părea că vrea să-i urmeze exemplul, dar s-a răzgândit rapid, realizând că nivelul ei de decibeli nu era pe măsură.

Este clar că doamna Elena are o misiune importantă: aceea de a ne învăța să nu ne fie rușine de conversațiile noastre. De ce să ne retragem în colțuri întunecate, când putem împărtăși cu toată lumea necazurile noastre zilnice?  Poate că ar trebui să ne luăm cu toții un exemplu de la ea și să transformăm mijloacele de transport în adevărate experimente ale comunicării.

În final, trebuie să recunosc că doamna Elena este un simbol al curajului urban. Ea nu se teme să-și facă vocea auzită, indiferent de circumstanțe. Și poate că, într-o zi, noi toți vom învăța să vorbim cu telefonul la gură în tramvai, la fel de liber și deschis cum o face ea. Până atunci, să ne bucurăm de spectacol și să ne reamintim că, în viața agitată a Bucureștiului, fiecare zi poate aduce o surpriză sonoră neașteptată. Şi, desigur, să trecem un pic în revistă revoluţia comunicării.

În câte feluri putem folosi un telefon şi ce spune asta despre personalitatea noastră  şi despre generaţia din care facem parte. Pentru că desigur v-aţi dat seama că doamna Elena e old school, de vorbeşte pe apel, cum se zice. Pentru că se mai poate vorbi pe mesaj sau pe video. Pe video, mai ales în relaţiile romantice, e un mare semn de încredere şi de iubire, mai ales că partenerul sau partenera te văd aşa, fără prea multe fasoane. Şi un apel video venit fără pregătire poate să fie chiar foarte stresant. 

Tot Maria, mai jos:

• Vara în care Bucureștiul nu s-a mai golit: Un Fenomen Inedit
• Șpritzul de vișinată, margarita cu leuștean, dar și unele chestii de nedigerat, la propriu, pe la terasele din București. Ca, de exemplu, cold brew tonic
• O grădină secretă în spatele unui bloc din Aviației (și câteva gânduri după alegeri)