Salut! Aici, “mănânc pentru tine”. Astăzi, e vorba despre peşte şi fructe de mare, şi nu oriunde, ci chiar în bătrâna piaţă Obor, faimoasă pentru micii săi supraevaluaţi, dar cât de cât gustoşi. Tocmai de aceea, am zis să explorez faţa mai puţin cunoscută a Oborului: Piaţa de peşte Bucureşti, locul unde peştele ales de tine din galantar ajunge direct pe grătar. Hai să vezi ce-am “pescuit”.
Să zicem că eşti ca mine şi ai zile când ai da orice să mănânci un peşte bun, proaspăt, numa’ să ştii de unde să-l iei, şi nici să nu cheltuieşti o căciulă de bani. Ce faci? Unde te duci? Eu am aflat de la cineva despre Piaţa de Peşte Bucureşti, o iniţiativă Taverna Racilor pentru popularizarea peştelui şi a fructelor de mare. Practic, un stand imens de peşte cu un food court amenajat în una din halele pieţei Obor. În aceeaşi hală care găzduieşte şi tănticile cu cele mai bune murături din lume. A NU se confunda cu Hala de peşte, care-i total altceva. Pentru acurateţe, am încercuit locul cu pricina pe hartă.
Tot ce-ţi trece prin cap, de la calcan, şalău, somn sălbatic, biban baban, calamari de captură, scoici, homar europa albastru, dorada, creveţi, lufar (îl ştii din meniul cherhanalelor din Vama Veche sau Vadu), hamsii, până la stridii şi multe alte orătănii de mare, toate proaspete, le găseşti aşteptând cuminţi în galantarele din Piaţa de Peşte.
Un spectacol vizual pentru toţi amatorii de peşte şi fructe de mare, iar pentru copii o adevărată incursiune în viaţa dihăniilor subacvatice. Doar caracatiţele lipseau, sau poate se terminaseră la momentul vizitei mele.
Pentru mine, homarul albastru a fost ceva nou, nemaivăzut. Homar viu, proaspăt, nu dezgheţat. A fost elementul cheie care m-a convins că sunt unde trebuie: în lumea peştelui proaspăt.
Extra pont despre biban. Dau mai departe ce m-a învăţat şi pe mine maestrul pescar Daniel, de la Maliuc. Fileul prăjit de biban este extrem de gustos şi fin. Multă lume îl evită şi foarte rău face. Aşa că, data viitoare când vezi în galantar biban mare cât palma Loredanei Groza, ia-l pe tot şi lasă omului de-o cafea, să ţi-l fileteze. Să-mi zici mie cuţu dacă n-o fi cum am zis. Atât.
La interior, decorat ca de sărbătoare, sectorul dedicat Pieţei de Peşte arată ca un colţ desprins dintr-un festival al peştelui. Frumos aranjat şi curat.
În plus, mi-a atras atenţia oferta de stridii. Doar 8 lei stridia. Unde te mai pui că au şi prosecco la rece. Stridii şi prosecco? În Obor? În fine, hai să mâncăm.
Cam mult pentru o singură persoană, dar ce să-i faci? Dacă e proaspăt, n-are ce să fie rău, nu?
Milacop e un peşte necunoscut pentru mine. Era. Ştiam, totuşi, că e un răpitor, întâlnit mai mult în marea Meditarană şi prea puţin, spre deloc, în Marea Neagră.
Spre deosebire de ştiuca noastră, care are un gust destul de fad, Milacopul e altă mâncare de peşte. Se prezintă bine şi miroase excelent. A grătar de peşte proaspăt. Are carnea albă, dulceagă şi suculentă, şi mult mai puţine oase decât spun legendele pescăreşti. Dacă ar fi să compar cu alt peşte, cred că cel mai apropiat gust ar fi cel de doradă.
Neaşteptat de gustos pentru un peşte răpitor. Neapărat cu puţină zeamă de lămâie stoarsă pe deasupra. Sosul remoulade e okay, dar nu merge cu peştele la grătar. Un compromis pe care nu trebuia să-l fac. Spre final, problemă mare: sunt în proporţie de 80% sătul şi mai am de mâncat încă un fel. Asta e. Trag adânc aer în piept. Neeeeeeeeext.
Doamna de la servire a zis aşa:
– Sunteţi sigur că vreţi şi tigaie picantă? E destul consistentă.
– Da, doamnă!, io de colo’, viteaz.
– Mbine, dacă ziceţi dumneavoastră…
Zâmbetul ei avea să mă bântuie. După milacopul la grătar, tigaia asta picantă pare greu de dovedit. Asta e acu’. Când te înhami la jug, tragi, aşa c-am înfipt degrabă lipia în sosul roşu. Picănţel. Nu din cale afară, e o iuţeală suportabilă, care abia de-ţi amorţeşte vârful limbii. Şi ştii ce? E bine. Te lasă să simţi gustul proaspăt al midiilor, creveţilor şi calamarilor scăldaţi din belşug în sos roşu. Sosul ăsta roşu e o combinaţie de dulce (poate un pic prea dulce pentru gustul meu) cu o iuţeală soft de ardei iute. Nu m-a convins neapărat şi cred că se mai poate lucra la el. La sos mă refer. Ca o concluzie, tigaia picantă este un preparat consistent în care predomină midiile şi calamarul. Data viitoare, voi cere mai puţin sos. Ce-am ajuns…
Ah, da! Tot în tigaia picantă, am întâlnit şi creveţi fericiţi. Vreo 4 la număr. Deloc puţini. Toate fructele de mare au fost proaspete şi gustoase. M-am luptat cu ele până la ultima picătură de sos roşu. Am înfrânt.
Spoiler: deşi am balotat aproape 1 kilogram de peşte şi fructe de mare, cu mult peste necesarul unui om la o singură masă, totul a fost bine. Acasă, am căzut lat cu un pahar de vin alb în mână, sec, rece, de la frigidear.
Cu toate că mâncarea este foarte bună, locul în sine mai are multă mămăligă de mâncat până să devină, cu adevărat, ce-şi doreşte. Nu e rău, e doar INCOMPLET, şi, culmea, nu cred că e vina lor, a proprietarilor. Aş arunca pisica la administraţia pieţei Obor. Se vede cu ochiul liber că ce ţine de Piaţa de peşte este curat şi îngrijit, iar partea cealaltă, de la grupul sanitar şi până la aspectul estetic al celeleilalte jumătăţi de hală, ce să zic, lasă mult, muuult de dorit. Spre exemplu, cântarul consumatorului (cel pe care administratia Obor il pune la dispozitie consumatorilor) e, cumva, lipit de mesele aferente Pieţei de Peşte. Cu uşa deschisă, un nene ascultă manele pe telefon, iar caşcarabeta lui arată cum arată. Mai bine nu mai zic.
Când spui peşte, automat spui, în primul rând, mujdei de usturoi. Peştele şi usturoiul merg mână în mână. Îi lege! Visam cu ochii deschişi la un sarmuzac sau măcar la un mujdei clasic. N-am văzut aşa ceva în meniu şi, drept dovadă, am şi spus pe gură acest lucru, live, la faţa locului. Ce mare brânză să faci un sarmuzac? Când posezi asemenea minunăţii proaspete în galantar, e chiar păcat de la Dumnezeu să nu le blagosloveşti cu un sarmuzac de stă lingura ţapănă-ntrânsul.
Poate n-ar strica şi nişte mămăligă. Dom’le, hai nu caldă, dar măcar rece, felii, trecută prin tigaie, aşa, de dragul focului. Peşte fără mămăligă? Nu există! Există lipie, dar nu e acelaşi lucru. Vorba aia: peşte, peşte, m̶ă̶m̶ă̶l̶i̶g̶ă̶ lipie prăpădeşte. De asemenea, mâncatul din caserolă nu e prea distractiv. Nişte farfurii întinse, din carton, n-ar strica.
Total Piaţa de peşte Bucureşti: 77,50 de lei.
Aş mai mânca la Piaţa de Peşte? Sigur că da. Vreau să le încerc pe toate, de la calcan, la stridii şi homari.
În speranţa că oamenii de la Piaţa de peşte Bucureşti nu mă vor detesta pentru feedbackul oferit, cam asta a fost pentru astăzi.
Să ne fie de bine. Am mâncat şi azi pentru tine!
Să nu uit! Dacă rămâi fără idei de ieșit în locuri cu mâncare, uite mai jos o listă cu locurile pe unde-am mai colindat eu: