„Dezbracă-te și-ți stric frizurul” – veșminte dezbrăcate de boieri ca să descopere fructul dragostei

Sigur, pasiunea se simte în ochi, în gesturi. “Sorbitul din ochi” pare-se de atunci ne vine. Pe scurt, nu-i nevoie s-arunci nicio haină de pe tine în prima clipă a pasiunii. Pot fi haine, ranguri și podoabe oricât de multe de-i pasiune. De-i pasiune, toate alea stau stânjenite și prostite pe oameni. Atunci ce ne-a venit să vorbim de „dezbrăcarea” de altădată? Privind poze vechi nu se poate să nu vedem câte haine zac pe bieții. Privim mai ales secolele 18-19 și vedem ce haine ursești au boierii bărbați femei, mai ales rangurile mari ale Țărilor Românești.

Ne întrebăm dacă nu suna uneori o partidă de dragoste cam așa:

Te iubesc, chera mu! Hai:
Jos Işlicele!, Jos căciulile alea uriașe purtate și de bărbat, uneori și de femeie
Jos Giubele! Jos hainele lungi, împodobite, căptușite cu blană
Jos fermenele! Jos haina scurtă de exterior, brodată
Jos anteriele! Jos mantalele!
Jos chepchenul Jos haina de peste cămeșe
Jos şalvarii! Jos pantalonii largi, în stil turcesc
Jos iataganul! Jos sabia, deh!
Să nu uităm că toate aveau ornament cu fir din aur sau argint şi chiar nestemate. Erau grele rău și cu nasturi nesfârșiți la număr. Ori, ce se făcea de erau iubiri ca ale lui Ienăchiță Văcărescu care sărea ușor în pat de domniță? Era mare grijă la nasturi ori podoabe să nu pățească vreo uitare. Uitarea de vreun nasture, podoabă, ori chiar de iatagan – era semn de trădare. Semn de grozavă gelozeală. Căci de erai iubit puteai fi prins pe loc de soț.

Și culorea și mirosul puteau duce la gelozeală. De erai boier ca lumea aveai blană de samur din Siberia.

De zibelină de Barguzin, Regele animalelor cu blană. Vă dați seama ce mirosuri dădea zibelina! De aveai iubit de lup, de jder imediat te simțea soțul „de zibelină”. Mai mult, cu cât era mai închisă culoarea blănii, cu atât ea era mai prețioasă. Vă dați seama iubiții puteau fi găsiți după culoarea dihăniilor, vă dați seama cât de mare era gelozie de soțul nu găsea culoarea potrivită a firelor de păr rătăcite printre perne.

Acum mai erau și iluzii și confuzii. Cu cât aveai blana mai mare, mai groasă cu atât aveai rang mai mare, deci și virilitatea părea pe măsură.

Cu cât aveai ișlicul mai înalt cu atât masculul era mai puternic la trup. Și să nu uităm de hangerul purtat la brâu, decorativ mai mult, dar atârnat zdravăn de brâu. Orice obiect purtat era semn de putere, dar și de vigoare. Se petreceau mari iluzii, mari deziluzii.

Uite-o pe Arghira îmbrăcată:
“Arghira, cea mai frumoasă dintre toate, purta o rochie de mătăsărie ca arderea Moschii, cu trei rânduri de mangeturi pe poale, cu mînicile strimte şi cu pieptul închis. Era încinsă cu un colan de canavăţ roşu, cu paftale mici de aur; la gât avea un şimizet cusut la ciur; capul îl avea acoperit cu un fes alb cu fundă de mătase neagră şi legat cu o sangulie albă cusută cu fir, ale cării căpătîie, înnodate la partea dreaptă a capului, formau o floare de formă originală; picioarele îi erau încălţate cu ciorapi de Lipsca, foarte albi, şi pantofi de saftian negru cu funde roşii de mătase; la gît aveaşi trei şiruri de mărgean ales, iar la urechi atîrnau o păreche de cercei lucraţi în aur şi diamante; pe deasupra tutulor veştmintelor purta o fermenă de catifea neagră, scurtă până la talie şi cusută cu fir în mangă.” (Nicolae Filimon – “Ciocoii vechi şi noi”)

Greu, pe scurt, ajungea Arghira uite așa:

“Încântat de exclamațiile amoroase, se apropie de ferestrele casei din care ieșeau suavele accente. Și văzu cu destulă surpriză o femeie jună ca de douazeci de ani, foarte frumoasă, șezând răsturnată pe un divan de mătase. Și cu părul ei negru undulnd în neorânduiaă. Cămașa de borangic, singurul vestmânt ce acoperea trupul ei, era atât de transparentă încât lăsa sä se vază un piept mai alb decât marmora, o talie de nimfă.”

Dacă trupul avea vesmântul lui, obrazul nu era mai prejos. De la 1785 avem și rețetă de întreținere a tenului cuconițelor din București:

dimineața pe față cu un albus de ou, apoi abureală cu apă de salcâm. Apoi clătire cu apă de pelin, ca sa se întindă pielea obrazului și să dispară ridurile. Ori pe deasupra tuturor se adăugau sulimanuri. Sulimanul era de la diavol, ca să sucească mintea bărbaților. În 1796 de domnitorul Alexandru Moruzi dă document de interzicere de punere pe obraz de suleimenerurilor. “Fiindca orice lucru vatamator care duce stricăciune la trup si la suflet si care pricinuiește defăimarea, nu este cu cale a se trece cu vederea, intre care este si sulimanul , care se pune pe chipuri, și care dă nu numai la trup stricăciune, ci si la suflet vătămare.”

Problema frizurului

Dar diavolul se ascundea și pe obraz și în frizură. Obrazul atrăgea. Podoaba obrazului, a buzelor ducea la gelozeli. Dar și schimbatul frizurii. Uite ce pricină grozavă s-a judecat într-o mahala:
“Și cât am intrat în casă, dumnealui mi-au zis: “leapădă salupul” si eu am răspuns că îl voi lepăda, că nu iaste al meu și iaste al Tincăi si m-am apucat ca sa mă dezbrac… Dar nu de salup îi era lui. Și m-au apucat de m-au trântit jos și mi-au pus genunchii pe spate și mi-au spus ca mă va înjunghia. Și părul din cap mi l-au tăiat, că mi-a făcut frizur pentru boierul ăl tânăr de la Cotroceni.” Soțul se dezvinovățeste: “I-am spus sa meargă acasă cu portul cu carele l-am luat întâi, că suntem boieri, nu țigani ca să împrumutăm. Nici în gând n-am avut ca să vie la mine acasă cu frizuri… Așadar i-am zis: cu frizurul acesta si cu părul străin în cap la ce ai venit si-atuncea i-am zis: dezbracă-te și-ți stric frizurul si dumneaei au răspuns cu gura mare că “dumneata n-ai ce-mi porunci la frizurul meu”. Asa m-am mâniat și eu la vorbele acestea am apucat-o de păr și am pus-o jos și am scos federmeserul si i-am tăiat părul si i-am dat si vreo câțiva pumni…”

Veșminte, obraze, frizuri – deh, așa e, chera mu, de când lumea și pământul. Asta e recuzită de iubire și de gelozie. Depinde mereu de blândețea cu care privești în jurul tău.

Nota B365.ro: #I❤️InBucharest – alte iubiri din București, mai jos:

• Amorurile și mizericordiile lui Caragiale. De la coana Mărghioala, la Amelia și Didina
• Boierii golani și “prezervativele” din Bucureștiul fără perdea al secolului 19
• George Enescu a iubit-o pe Maruca. Și, câtă suferință, atâta nesăbuință. Ca-n tragedia lui Oedip
• Alexandru Odobescu: gută, opiu și obsesia pentru Hortensia. Patima amoroasă care a făcut Bucureștiul să vuiască
• Triunghiul amoros Elena Chrissoveloni, Marcel Proust și Paul Morand a avut o copilă: cartea “București”
• Jeni Acterian, patimile cu Sănduc, celelalte iubiri și jurnalul ei de fată “greu de mulțumit”