Destinul “Zânei acului”, destinul lui „Miss Munca” în 1930 și 1953. Despre “roșu’” ei în obraz

La Balul Poporului din 1930 a fost aleasă “Miss Munca”, Margareta Harguș. Ea a fost aleasă pe locul întâi, înaintea Melaniei Craiu sau Mărioarei Nicoară. Era pe 25 ianuarie, Balul. Pe 26, Realitatea Ilustrată îi realizează un portret chiar în atelierul doamnei Constance de pe Calea Victoriei 168. “Haide, Margareto, mai ai câteva bieuri la rochia de crepe de chine a doamnei general”. Ea este numită “zeița acului” atât pentru că a câștigat Miss Munca la Balul Poporului, cât și pentru că ea era croitoreasă la un atelier de lux. Ne putem întreba despre destinul acestui mic succes în viață și ce anume a urmat după Miss Munca. În 1930, Margareta avea 18 ani. Peste 15-16 ani în România și pe Calea Victoriei se va înființa comunismul și marșul lui triumfal.

“Harnica și micuța zână a acului” stă la mașina de cusut

De cinci ani e una dintre favoritele lucrătoare a atelierului Constance de pe Calea Victoriei 168. Aleasă Miss Munca aseară, astăzi ea a fost primită cu o “strângere de mână” din partea colegelor. Colegele au îndemnat-o să candideze și tot ele niciuna nu au pic de invidie pe succesul Margaretei. Astfel ne descrie reporterul starea entuziastă a atelierului și starea psihică a Margaretei. Aflăm astfel “firul mătăsos” al vieții sale. Și în ritmul “cântecului hărniciei”, al mașinii de cusut și al degetelor harnice, aflăm că Margareta este fiica unui tată plecat în America la muncă. A crescut fără tată, tatăl trimițând doar bani. Astăzi vorbim de plecarea la muncă în Italia, Spania a părinților, Margareta vorbește despre munca tatălui său în America, tărâmul făgăduinței la început de secol XX.  Astfel, cu bani americani, Margareta devine internă la călugărițele de la Pitar Moș. Aici este instruită în bune maniere, germană și franceză.

Raiul nu e de durată

Tatăl se-ntoarce din America, speră să-și găsească de construit și-n țara sa. Nu-i merge grozav. Margareta abandonează maicile instruite de la Pitar Moș și intră la o școală de croitorese. De acolo, are noroc cu inima mare a lui Madam Constance de pe Calea Victoriei. Madam Constance a “adoptat-o”, a considerat-o de-a casei. Reporterul Fulmen în “Realitatea ilustrată” ne face un portret al chipului câștigător. Acest chip frumos nu a cunoscut niciun fel de boitură, niciun machiaj. “Este cum mi l-a dăruit natura”, subliniază Margareta. Obrazul ei nu a cunoscut pudra, nicidecum “roșu”. “Ce-ar fi spus să mă vază madam Constance sau tata cu roșu în obraz?” Așa a făcut-o Dumnezeu așa a câștigat Balul Poporului. Ea, ca zână a acului le transmite concurentelor care au pierdut că nu e timpul pierdut și poate la anul când liniile lor corporale vor fi mai precise sigur vor câștiga. Despre Margareta Harguș nu mai știm decât faptul că nu va câștiga mai departe la Sinaia, Concursul Național de frumusețe. Ținut pe 15 februarie, ora 16 în sala de teatru a Cazinoului.

Și, după acest succes, nimic iarăși nu aflăm despre Margareta

Urmărind doar succes, reporterul și cititorii săi ne vorbesc fără vreo vorbă despre felul în care succesul este un barometru care mereu își uită eroii pe parcurs. Măsurați astăzi, eroii devin mâine palide umbre.

În iunie 1953 o Margareta Harguș apare într-un reportaj pentru România liberă

este menționat doar numele. O fi sau n-o fi aceeași zână a acului? Bănuim că da. O fotografie nu avem spre a face comparația. Margareta din 1930 avea 18 ani. Născută deci în 1912. Născută în 1912, Margareta avea 41 de ani în 1953. De data aceasta, Margareta este felicitată pentru succesele avute în munca sa croitorească. A doborât indicatorii propuși și ne arată că societatea egalității este posibilă. Margaretei i se ascunde chipul. Comunismul din acei ani nu-și arăta decât propriul chip, ce domina munca celorlalți. Și comunismul, care putem spune că era tânăr în România, a mai făcut ceva din Margareta. Margareta cea cu un trup cu linii mult mai precise de data aceasta, avea interzis acum să-și dea cu roșu în obraji. Nu știm nimic despre tată și nici despre madam Constance. Poate Margareta nu și-a dat niciodată cu roșu în obraj și nici nu știm dacă a vrut vreodată. Dar sigur, dacă Margareta a apărut din nou în ziare ca fruntașă în întrecerea comunistă, sigur nu avea “roșu” în obraz. „Roșu” era o opțiune, una din libertăți. „Roșu” acela de care nu avea nevoie Margareta în 1930 ca să-și arate obrazul a devenit interzis în anii 1950. Interzis desigur dacă vroiai să fii onorabil. Comunismul anilor 1950 cultiva chipul natural, dar cu paloare muncitorească. Paloarea este semnul adeziunii, seriozității. Roșu în obraz nu era totuna cu roșu comunist. Unul vorbea despre decăderea ființei în golgota sexului, celălalt despre ascensiunea binelui unic în societate. Margareta și roșul ei în obraz cred că nu au avut timp niciodată să se întâlnească. Poate Margareta n-a avut niciodată nevoie.