Despre dicție și contradicție. Cronica unui succes neanunțat

Dușmănie 2.0 este poate cel mai contradictoriu spectacol de teatru pe care l-am văzut în ultimii ani. În primul rând titlul mi se pare nepotrivit, atât în raport cu spectacolul în sine cât și cu un eventual efect de buzzer. Dușmănoasă mi s-a părut doar privirea unui spectator, dar cred că mai degrabă era miop. Să se consemneze, deci, că nu sunt de acord cu titlul!

Apoi decorul. E un act de îndrăzneală să amenajezi o piscină în mijlocul unei săli destul de mici, anulând din start specificul de cafenea teatrală, așa cum se consacrase Teatrelli. Le-a ieșit bine, spre wow. Iar secvența de început, în care protagonista înoată în piscină, e antologică. Doar că, din acel moment piscina dispare, ca relevanță, din piesă, dar rămâne pe poziție până la final. Și-atunci te întrebi, firesc, pentru ce atâta deranj?

Și am ajuns, iată, la cea de-a treia contradicție – „mesajul”. N-am înțeles prea bine metafora scenei cu înotul, presupunând că a existat una, după cum nu rezonez nici cu explicațiile date de autor despre demersul său artistic. Nici cele inserate în text, nici cele din „caietul-program”. Ceea ce nu înseamnă neapărat că e ceva greșit la el, poate fi foarte bine la mine.

O mică paranteză. Din prezentarea oficială, ar putea rezulta că spectacolul e interactiv. Dar nu e. Sau are, dacă vreți, două scene interactiv-retorice. Așa că cei deranjați de ideea că ar putea să se ia actorii de ei în timpul spectacolului și să-i pună să se dea în stambă pot sta liniștiți. Nu se întâmplă nimic de felul acesta, nimic invaziv. 

Actorii sunt buni. Cel puțin cei pe care i-am văzut eu. Pentru că acest spectacol a schimbat, la un moment dat, toată distribuția, precum liniile la hochei. Inițial eu crezusem că particula 2.0 din titlu se referă la abordarea modernă, cu mijloace multimedia, a textului dramatic. Dar nu, e vorba de a doua variantă de distribuție. De ce i-or fi schimbat, nu știu. Mă îndoiesc că primii au jucat prost. Sau că s-au plictisit. În fine, o fi zis și copilul ceva, o fi înjurat, nu știu.

Am lăsat la urmă povestea în sine. Care mă îndoiesc sincer că are vreun grăunte de adevăr. Și atunci, te întrebi, de ce ai inventa în deceniul 2 al mileniului 3 o poveste despre logopeda lui Nicolae Ceaușescu, membră marcantă a Securității, bunică adoptivă pentru un viitor tânăr talentat dar extrem de frustrat, care trăiește din vânzarea propriilor amintiri și care devine subiect de film documentar premiat la Festivalul de la Amsterdam? Acțiunea se complică prin devoalarea relației dintre autoarea documentarului și subiectul acestuia, dar nu vă spun mai mult ca să nu stric suspansul. 

Deci dacă  povestea nu e nici adevărată, nici nu e vreo ficțiune care să-ți pună creierii pe bigudiuri, poate e doar o parabolă prin care autorul vrea să ne demonstreze ceva. De exemplu: „spectacolul chestionează cât este adevăr și cât este ficțiune în genul de film documentar și explorează ce se întâmplă la nivel individual atunci când poveștile complicate sunt prezentate public într-o manieră simplificată sau chiar manipulatoare”. Dacă asta a vrut, nu prea i-a ieșit. Sau, mai bine spus, putea să-i iasă cu mai puțină risipă de efort și resurse.

Vă spuneam la începutul acestui text că Dușmănie 2.0 este un spectacol contradictoriu. De ce? Pentru că, în totală contradicție cu notele critice expuse mai sus, spectacolul în ansamblul său este neverosimil de bun. Producția a fost impecabilă, elementele multimedia s-au legat perfect, povestea așa șchioapă cum e ea a fost spusă captivant de actori (în special de Alina), nu a existat niciun timp mort, nicio „burtă”, totul a curs firesc, lin, plăcut, lăsând spectatorul buimac într-o ceață a naibii de plăcută. 

Mergeți să vedeți spectacolul și dacă n-o fi așa cum v-am spus, n-aveți decât să mă dușmăniți forever, sau cel puțin până apare versiunea 3.0! Pentru că așa e și subti(t)lul piesei: „E ceva vindecător în a le da oamenilor un obiect al urii lor”.

Detalii, program și bilete – aici!

P.S. Dacă m-ați făcut cu capul cu piesa voastră, am plecat în grabă și n-am mai semnat acordul de filmare. Mi-l puteți trimite loco, la post restant.

De la Teatrelli, Radu a mai scris despre „Maria de Buenos Aires” – Tango la tine acasă, iar urmarea a fost că Bianca Ionescu a fost nominalizată la Premiile UNITER pentru cel mai bun rol principal feminin, iar Răzvan Mazilu va primi, la Gala de anul acesta, premiul special pentru dezvoltarea spectacolului musical (ca gen) în România.

Dintre nominalizații UNITER de anul acesta, Radu scris despre Tudor Cucu-Dumitrescu – rol principal în „Equus” (Și caii se tratează, nu-i așa?), precum și despre Adriana Grand, care semnează scenografia și costumele la toate spectacolele regizate de Victor Ioan Frunză, să luăm un exemplu la întâmplare – Sex, drugs & rock’n’roll