Despre cum au ajuns calicii la putere și cum s-au făcut banii în Lipscani

Violeta Neamţu: Care este prima poveste despre Bucureşti care vă vine în minte?
Eugen Istodor: Cred că puţini mai ştiu că am avut un Domnitor al Cerşetorilor o perioadă de timp pentru că cerşetorii şi săracii, in general, erau opriţi la Bariera Calicilor, cum cobori Şelari, acolo la Dristor Kebab. Peste Dâmboviţa era Podul Calicilor. Şi erau opriţi cu bariera acolo. Până într-o zi în care calicii au spart barierele, au pus domnitorii pe fugă şi l-au înscăunat pe Regele Cerşetorilor drept domnitor al României.

V.N.: Dar calicii erau ceea ce ştiu eu. Oameni foarte săraci?
E.I.: Erau oameni cândva săraci, care aveau reţele de prostituate şi alţi cerşetori. Ei aveau voie în Lipscani şi în zona veche doar sâmbăta şi duminica, la anumite ore. Şi pe grupe, adică se duceau câţiva să cerşească la o anumită biserică, iar după câteva ore erau înlocuiţi cu alţii. Ca să câştige cu toţii. Era o lege a lor.

V.N.: Aţi afirmat la un moment dat că dvs. ştiţi ce aduce noroc în Lipscani.
E.I.: Mă refeream la negustorime şi la micile lor inovaţii. A fost unul dintre ei care a „inventat” căruţa ambulantă. Şi s-a îmbogăţit din chestia asta. Adică în căruţa lui punea marfă diversă, de toate felurile. Şi aţă şi rochii frumoase şi trimitea căruţele, că avea mai multe, în ţară. Şi în felul acesta vindea şi aici şi în ţară. Magazin ambulant. A fost o invenţie care a adus noroc omului. Se întâmpla spre 1900.
Zarafii sunt o altă poveste a norocului în Lipscani. Zarafii sunt schimbătorii de aur, schimbătorii de valută de pe vremuri. Ei au înfiinţat Banca Naţională. Şmecherii au înfiinţat Banca Naţională pentru că ei erau cei cu bani. Pa le 1880.

V.N.: Care sunt defectele Bucureştiului?
E.I.: Dacă te uiţi la Bucureşti aşa cum arată. Nu există o stradă dreaptă. Şerpuiesc toate. Celelalte capitale au străzi drepte, bulevarde largi, aici fiecare şi-a pus casa unde a considerat el. Încă de la început. Şi defectul acesta a continuat. În alte capitale oamenii şi-au dat casele mai încolo, la stânga, la dreapta. S-au negociat bulevarde. În vechiul Bucureşti, în Lipscani totul s-a grupat pe zone de interes. De exemplu, negustorimea, precum viermii, precum muştele s-a grupat în jurul Curţii Domneşti. Construcţia acestui oraş este construcţie de tip mahala: îşi construieşti exact cât îţi trebuie, ai brutarul tău, ai papagalul tău, ai vindecătorul tău, tot ce-ţi trebuie, ai şi ciudaţi, ai şi oameni utili, doctori, avocaţi, totul e în jurul tău. Şi de fiecare dată aşa s-a construit, nu a existat un punct de importanţă maximă în jurul căruia să se dezvolte.

V.N.: Dar nu se construieşte în funcţie de nevoile oamenilor?
E.I.: Ba da.

V.N.: Şi nu este asta mai important decât să sistematizezi?
E.I.: Da, dar la 1847, de exemplu, a fost un incendiu care a ars tot Lipscaniul. Construcţia pe care o vedem noi acuma este de data recentă, de după 1860, după venirea regelui. De ce s-a pustiit tot atunci? Tocmai din cauza felului în care a fost construit, a materialelor proaste de construcţie. Puţine case erau de cărămidă în Lipscani, cele mai multe erau din chirpici. Spiritul gospodăresc era minim, nu interesa pe nimeni. Sub podurile de lemn zăceau toate orătăniile şi toate mirosurile şi împuţiciunile. Un timp ciuma, holera au dat vâlvă şi răsunet. Locuitorii şi domnii fugeau la fiecare doi, trei ani când venea ciuma prin Lipscani.

V.N.: Vă trec prin minte câteva tipologii de bucureşteni?
E.I.: După cum vezi Lipscaniul are mare succes. De ce oare? Pentru că se stă la beţivănit de dimineaţa până seara, tragi câte un chef…

V.N.: Dar eu ştiu că se mai şi munceşte.
E.I.: Niciodată. O altă tipologie a bucureşteanului din vremurile vechi şi poate şi a celui de astăzi este că nu se ştie de unde face rost de bani să bea seara. Asta o să o găseşti şi prin cărţile care s-au scris despre Bucureşti. Nu se ştie de unde vin banii, se ştie doar unde se duc. Pe băutură, pe grătăraşe, pe femei.

V.N.: Cum era amorul în Bucureştiul de altădată?
E.I.: În una dintre cărţile Ioanei Pîrvulescu se descrie iubitul la români. La 1800, de exemplu, femeia se întâlnea cu iubitul în Lipscani în faţa unei croitorii. Discutau în văzul public şi îşi dădeau întâlnire la 4, la 5 după-amiaza. Mai pe seară, deci, se iubeau ca nebunii, apoi femeia se ducea acasă, îşi întâlnea soţul care în timpul ăsta se gândea si el la iubita lui. În altă perioadă, după 30-40 de ani, chiar şi spre 1900 scena se repeta aproape identic: întâlnire în faţa unei galanterii, unei croitorii, unui loc cu pânzeturi şi materiale. Ea îşi dă întâlnire la orele 5, ajunge acasă la 7. Găseşte din greşeală o scrisoare a amantei soţului. Ia un pistol şi îl împuşcă. Asta ar fi diferenţa între epoci.

V.N.: Şi acum?
E.I.: Acum cred că poţi să fi şi omorât din gelozie, iar ca femeie poţi să înfloreşti nestingherită sub copacul indiferenţei bărbatului tău.

V.N.: Ştiu că există separarea asta a ţării între vest şi restul, se pune vestul şi centrul ţării în opoziţie cu sudul. Se spune că la ei totul este minunat şi la noi totul este nasol. Dacă ar fi să încercaţi să convingeţi un ardelean să se mute în Bucureşti, cum l-aţi atrage?
E.I.: Greu. Singura şansă este ori să aibă o afacere babană şi un interes zdravăn, ori să te îmbeţi cu el zi de zi şi abia atunci să-i arăţi ce minunat este Bucureştiul. Dar tot s-ar dezmetici până la urmă. De fapt Bucureştiul cu toate defectele lui rezistă datorită mitologiei care se creează în jurul unor locuri mărunte, nu neapărat celebre. „Am eu crâşma mea unde beau şi mănânc de ani de zile”, cu asta rezistă Bucureştiul, prin nuanţa asta personală, amprenta personală. În perioada comunistă s-a distrus tabietul acesta de ieşit în oraş, de stat, de loc potrivit, în clipa aia a murit oraşul şi relaţiile dintre oameni s-au mutat. Se adunau la video, de exemplu. Dar bucureştenii construiesc mitologii mai abitir decât alţii, fac o istorie mică mititică, de ogradă, de mahala. Iar Bucureştiul de altădată este o farsă. Sunt nişte poveşti frumos vopsite.

V.N.: Dar nu mi-aţi spus cum îi convingeţi pe ardeleni.
E.I.: N-am cum să-i conving.

V.N.: Păi eu aş putea să îi conving, le-aş spune nişte poveşti din Bucureşti.
E.I.: Aşa cum ţie îţi plac poveştile şi mie îmi plac poveştile. Dar poveştile sunt capricioase. Trebuie să fi construit într-un anume fel că să îţi placă, să stai să le asculţi. Alţii sunt construiţi pe replici, pe ping pong, nu stau să asculte. Nu poţi să îl convingi pe un ardelean care e construit pe ping pong verbal să asculte poveştile tale. Sau pe un om de afaceri ardelean. Te întreabă „cum trăiesc eu aici ?”, « cât costă ?». Sunt alte lucruri care contează pentru el.

V.N.: Revine foarte des alcoolul în discuţie. Ce este el? Unde este el?
E.I.: Alcoolul este peste tot. Gândeşte-te că Bucureştiul, satul acela, ce era el, nu a fost decât un loc de tracere. N-a fost altceva decât un loc de trecere între Tîrgovişte şi raiaua de dincolo de Giurgiu, a turcilor. Ce te putea opri aici în codrii nepătrunşi ai Vlăsiei? Decât un alcool, o fată, o gingăşie. Te odihneai. Nu mai vorbesc apoi de chefurile domnilor de la Curtea Veche. Vin, vin şi iarăşi vin. Şi mâncare. O istorie mitologizantă ca a noastră se bazează pe vin, femeie, fleică.

V.N.: Fleică? Ce este fleica?
E.I.: Bucata de carne. O arunci pe grătar şi ăla eşti! E de bază chiar şi astăzi.

V.N.: Şi câteva întrebări de la admiratoare.
E.I.: Există aşa ceva?

V.N.: Există. Întreabă ele unde aţi simţit cel mai frumos miros din Bucureşti?
E.I.: În primul rând aromele din bucătăria maică’mii. Mâncare cu tarhon, ciulamale.  Mirosul iernii în care a venit bunicul cu jumătate de porc, aşa cum se venea, şi cu o carte. O carte pe care o am şi acum cu povestea Greuceanului, o carte galbenă, mare.  Era de Crăciun. Mirosurile din reportajele mele, mirosul puşcăriei care este un amestec de mâncare cu ciorapi murdari. Mirosul vinurilor roşii pe care le-am descoperit şi al mâncărurilor pe care le fac eu.

V.N.: În esenţă cam acesta este Bucureştiul, nu? Nu neapărat cel amintit în cărţile istorice, scrise despre Bucureşti.
E.I.: Nu ştiu… Ăsta e Bucureştiul meu. Deci fetele alea au multe curiozităţi…

V.N.: Da, vine acum un şir de întrebări de la ele. Cineva întreabă dacă sunteţi fericit în dragoste?
E.I.: Da. Fericit. Nu poţi să fii fericit în dragoste. Dragostea nu durează trei ani.

V.N.: Dar cât?
E.I.: Mult mai mult. Important este să te îndrăgosteşti, să trăieşti, să asculţi poveştile celuilalt. Să se închidă lumea într-o mahala. Daca există vrajă între cei doi…

V.N.: V-aţi întristat aşa puţin…
E.I.: Nu m-am întristat. Eram atent la discuţia de la masa vecină….

V.N.: O întrebare de final: ce aţi dori să vă aducă Moş Crăciun?… Să nu mă bateţi pe mine că nu eu le-am pus pe astea ultimele.
E.I.: Păi aş vrea un Crăciun cu ăia iubiţi…

V.N.: Şi cu dragostile şi cu iubirile?
E.I.: Păi e vreo diferenţă?

V.N.: Îndrăgosteala, da…
E.I.: A… îndrăgosteala pentru tine e fast food? Iubeşti o oră, două după care uiţi. Amnezie… Nu ştiu, la astea fast food nu ma pricep, nu le înţeleg, n-am avut. Pe fast food n-am lucrat. M-am lăsat amăgit cu coca-cole, hamburgeri,  dar n-am marşat mai mult, mai mult nu mă pricep. La mine e cu ritual. Aşa că un Crăciun înseamnă tocmai acest ritual.