Depresia e Boss

Ce culoare are o idee? Cum ar arăta mințile noastre dacă ne-am putea apleca ochii asupra interiorului lor, iar ideile ar fi vizibile și ar circula ca niște panglici zburător-șerpuitoare? 

Mintea, în vastitatea ei infinită, trebuie să aibă un fel de orizonturi nelimitate din depărtarea cărora să apară panglici noi și în depărtarea cărora să dispară panglici vechi care, evident, se pot întoarce sau nu.  Ce spectacol panglicat! 

Merită să te așezi în fund sau să te întinzi un pic pe spate pe cerul gurii și să te uiți, în sus, la cerul minții să observi ce-ți zboară pe acolo, mai ales că știți și dumneavoastră câte panglici se pot desprinde din una singură, oaleu, mămică, ce productivitate, bun venit la mintea mea, fabrica de panglici. 

Tot așa, o mică observație, dacă îmi permiteți, înainte de a trece la subiecte, câtă asemănare există între forma capului nostru prin care circulă idei, multe dintre ele fără cap și, de aceea, de capul lor, și forma pământului prin care circulăm noi, fiecare, evident, tot o idee în sine. Și în cap, și pe pământ, din când în când, câte o idee se impune, iar în urma impunerii ei pot apărea două situații, acordul sau dezacordul, ambele niște panglici pe șmecherie care, fiecare în parte și niciodată împreună, vin și ne întreabă: Ce căutați voi aici? Răspunsul nostru, deși evident poate aștepta oricât să vină: Pe tine, acordule sau pe tine, dezacordule, devreme ce ne-am întâlnit, nu-i prea târziu să ne vedem.

E atât de filosofic acest început de articol, încât o să introduc gratuit cuvântul p*la, ca să mai destind atmosfera. Mă rog acum, nu mă judecați, că pe mine p*la mă destinde. Sau faceți ce vreți.

În aceeași ordine de idei, cineva a postat ieri pe net spatele unei mașini care avea numărul de înmatriculare B 314 ZDA. Până acum, n-am văzut număr mai șmecher, prin urmare rog persoanele care au acest număr de înmatriculare în orice județ să îmi scrie pe insta, simt că putem dezvolta ceva împreună, cel puțin o boală venerică.

Uneori, la orizontul cerului senin al minții, apare, după cum am specificat mai devreme în urma niciunei cercetări, câte o panglică, o idee. O vezi, așa, cum scoate capul timid la început sau cum se repede la tine, de n-ai timp nici măcar să ridici un braț să te aperi de ea. Acuma, sincer și subiectiv vă spun, nici nu mai contează cum vine ideea la noi, ea oricum va face tot posibilul să ne încolăcească, să ne strângă de gât, să ne sufoce, mai ales că noi avem acest talent de a dărui capacități sufocante și ideilor celor mai bune, uitați-vă doar ce-am făcut din Dumnezeu. 

Uneori, ideea asta care apare la orizont poate fi depresia, alteori poate fi un film. Oricum, în ambele cazuri, e nevoie de un regizor și un scenarist talentat care să introducă ori depresia în minte, ori filmul în cinematografe. M-am gândit acum la prietenii mei, Monica și Ștefan, citind această recenzie și întrebându-se: Hai, mă, când dreacu’ zice ăsta de film? Știți ceva? La fel de ușor începe și BOSS, la fel de ușor și curge. 

Am fost tentat, pentru că, uitați-vă și dumneavoastră, toți mai picăm în tentație, să scriu lent în loc de ușor, dar aș fi fost în dezacord cu mine însumi, întrucât o descriere mult mai potrivită pentru filmul BOSS, in my opinion, e că regizorul Bogdan Mirică a reușit să spună o poveste care în mintea mea strigă în șoaptă: Așa arată lejeritatea tensiunii! Tensiunea e ca la ea acasă în acest film românesc. Vine, se întinde pe canapeaua ta, îți deschide frigiderul, face pipi din picioare fără să ridice colacul, mai sparge niște faianță, îți bagă mâna pe gât, până în piept și te trage de suflet ca să te țină cu el la gură. Cu lejeritate. 

Fix ca depresia. S-a discutat mult despre depresie în ultimele zile, știți și dumneavoastră motivul, iar colectivul coordonator de la B365, adică Anamaria Lembrău, mi-a sugerat să împletesc aceste două subiecte. Inițial am zis “Vai, ce provocare, sigur, păi nu împletesc eu?” Ce poate fi așa complicat să împletesc recenzia celui mai bun film românesc pe care l-am văzut în ultimii ani cu depresia, subiect la care încep să mă pricep puțin, pentru că resimt o oarecare formă de demotivare, dar și de încăpățânare de a nu-mi accepta motivul pentru care trăiesc și umblu, așa, stând mai mult pe loc, aparent fără niciun scop, deși-mi știu scopul prea bine, nu intrăm în discuția asta acum, nu insistați, mersi că m-ați înțeles, că de asta am și eu nevoie, să fiu și eu înțeles. 

Ca tot omul de rând sau ca tot omul care iese din rând, nici nu mai contează. 

Și, pac, aia e! Ceea ce au în comun depresia și BOSS este neînțelegerea. 

Neînțelegere care, atât în viața de zi cu zi, cât și în film, duce la frică. Frica și neînțelegerea sunt punctele comune dintre depresie și Boss. Boss nu e un film deprimant, nici pe departe, am zis să-mi specific și acest punct de vedere pentru cei care ar fi putut crede treaba asta. Cei care au experimentat o doză mai mică sau mai mare de depresie știu cum acesta reușește să se țină scai chiar și de o minte foarte netedă, unele atât de netede încât strălucesc și peste sute de ani, ca orice stea normală la cap. Isaac Newton, Hemingway, Audrey Hepburn, Ray Charles, Robin Williams sunt doar câteva nume mai cunoscute din milioanele de oameni care au suferit sau suferă de depresie. 

Pentru că depresia vine după tine oriunde mergi și orice ai face, se ține după tine, te urmărește, te face să te uiți înapoi, te poate face să nu poți vedea înainte, te face să faci lucruri riscante, nocive, te poate face să greșești din nou și din nou și din nou și din nou, fie că îți dai seama sau nu, fie că bănuiești sau nu că greșești. Mai ales că, atunci când nu ești singur într-o poveste, automat nu ești singurul care poate cauza situații.

 În BOSS, fix treaba asta mi-a plăcut cel mai mult, cum o greșeală se transformă într-un șir de greșeli care se țin după personaje, le fac să se uite cu teamă în spate și le împing spre noi greșeli, lucru extrem de plauzibil pentru o persoană care e în viață. Că nu toți rămân în viață în filmul acesta e altă poveste, ce pot să vă spun e că se moare plăcut vizual și, mai ales, când trebuie.

Pentru că filmul acesta are o muzicalitate foarte aparte, ca să vă pot explica cum curg greșelile în el, o să vă rog să vi-l imaginați pe regizorul Bogdan Mirică împingând un pian dezacordat din vârful unui deal. Pianul începe să alune încet la vale, chiar în slow motion, dar, pentru că personajele n-au mai văzut pian alunecând la vale, nu știu să se dea la o parte din calea lui. 

Mulți oameni nu știu cum să se dea la parte din calea depresiei, iar pianul îi târăște după el, zăngănind atât de tare, încât nu se mai aude nicio panglică, încât nu se mai pot înțelege nici pe ei înșiși, nici cu alți semeni. Și, dacă stăm să ne gândim, e firesc să nu ne înțelegem, întrucât, până acum, nici religia, nici știința, nici filosofia  n-au reușit să ne spună clar care e scopul nostru. Motivul pentru care suntem aici. Depresia e absența motivului, absența motivației, e un paradox, cum că cea mai mare supărare e să n-ai o supărare exactă.

Nu e cazul în Boss. Aici supărările sunt foarte bine calculate și foarte bine dozate de Bogdan Mirică. Eu văzusem Umbre, dar nu văzusem Câini (2016), filme regizate și scrise tot de domnia sa. 

Am văzut aseară și Câini, e pe HBO Max și, vă zic sincer, îmi doream să fie Câini mai bun decât Boss, pentru că încă mai am într-un colț al minții o panglică de invidie către oamenii care se dezvoltă. Dracul, această panglică hulită, mă împingea să vreau ca Boss să fie mai slab. Panglica înger, însă, a venit și a zis: Muie, boss, că Boss e mai bun, în opinia ta, uită-te și tu, Adrian, ce frumos i-a crescut carisma artistică domnului Mirică! 

Dar nu m-a deranjat prea tare treaba asta, pentru că, cel puțin la nivel teoretic înțeleg cât de important e pentru mine să trec de la invidie la admirație, pentru că știu că admirația, atunci când înlocuiește nu doar invidia, ci o gamă foarte largă de panglici neplăcute, lasă mai puțin loc pentru depresie. Căci ce nu au reușit să facă religia, știința și filosofia reușește destul de des arta arta ne mai face să uităm de depresie, măcar 5 minute dacă e un cântec sau 2 ore dacă e un film. Când arta e boss, depresia nu mai e boss. Și Câini e foarte mișto, că uitai să zic.

Nu-mi permite religia să închei acest articol fără a-i menționa pe actorii din film. Domnul Laurențiu Bănescu foarte bine în filme, sper că e la fel de bine și pe cerul minții domniei sale. Nu vă spun de ce, dar eu cel mai mult m-am identificat cu Cuzin Toma, care are două căderi psihice în acest film. Cu prima m-am identificat eu mai mult. 

Oricum, oricât de frumos ar juca tot castingul acestui film, după domnul Mirică, “actorul” meu preferat este domnul Andrei Butică, cel care s-a ocupat de imaginea filmului. Țiplă. Cadrele și imaginea, țiplă. Mirică și Butică, ce chestie!

Boss e de azi în cinematografe, sper să fiți și dumneavoastră. Cât pentru cei care suferă de orice formă de depresie, vă doresc din tot sufletul să deveniți voi boss-ul ei și să nu fie ea boss-ul dumneavoastră. Depresia e panglica mea, boss, nu eu panglica ei! De-ar fi așa simplu, dar poate e. Hai, Doamne ajută și Doamne ferește, dați să vă pup boss-ul,  Adi Valorosul. 

Valorosul da, pentru că, chiar dacă nuanța mea de depresie îmi spune că sunt un nimic, îmi mai vine, destul de des, Cine știe de Unde, câte o panglică care îmi spune că sunt Totul și care îmi amintește că nu culoarea panglicii e cea importantă, ci luminozitatea spațiului prin care ea șerpuiește. Să învățăm unii de la alții să dozăm Lumina, că tot suntem în săptămâna luminată. Pup.

Nota B365.ro – Tot Adi, mai jos:

• Cum am ajuns campion la răstignire
• De Florii, află ce floare ești, în funcție de zodie 
• Un șofer beat a condus o întreagă familie la cimitir