De la sacale la țâșnitoare – povestea apei de băut din București. În ce an a apărut prima cișmea din oraș

Deși acum pare de neconceput, în București cândva lumea chiar bea apă din Dâmbovița, râul care despică orașul și care la fiecare ploaie devenea plin de noroi și purta boli, mai ales în perioada verii. Dem I. Dobrescu, primarul care a instalat primele cișmele-țâșnitori spunea că „Dâmboviţa e mai mult moarte dulce, decât apă dulce”, motiv pentru care în următoarele rânduri o să vă prezentăm cum făceau rost bucureștenii de apă potabilă în secolele trecute.

În ziua de azi poate să sune absurd, dar apa potabilă și proaspătă era cândva un lux în București, fiind accesibilă îndeosebi boierilor și altor oameni înstăriți de pe la secolul al XVIII-lea. Vorbim de vremuri în care apa se vindea pe străzile Capitalei de către sacagii, care fie umblau cu sacalele în spate, atârnate de-o prăjină, fie se ajutau de un cal care trăgea bidonul pe roți, potrivit Andreei Mâniceanu / Casa Filipescu Cesianu. Totuși, despre puțuri cu apă potabilă se vorbește în București încă de prin secolul al XVI-lea.

Istoria cișmelelor și a apei potabile din București

Cum spuneam, apa potabilă se putea cumpăra adesea de la vânzătorii ambulanți, care dădeau o doniță (vas din lemn de dimensiuni medii spre mari) cu apă contra sumei de cinci parale. Însă alternativele, precum izvoarele publice sau cișmelele erau ceva rar, să nu mai pomenim de apă potabilă în confortul propriei locuințe, care era un lux la care doar boierii puteau să viseze.

Una dintre, dacă nu chiar prima sursă directă de apă potabilă a fost amplasată chiar în centrul Bucureștiului, la Curtea Veche, și purta numele de „casă de apă”. Așa-zisa „vistierie a apelor” datează încă de la 15 noiembrie 1570, fiind opera domnului Alexandru al II-lea Mircea, supranumit „Oaie seacă”, deoarece era vestit pentru birul (impozitul) pe care îl percepea până și pe oile sterpe. Pe piatra de lângă rezervorul unde curgea apa de izvor se afla următorul mesaj:

„Io Alexandru-voievod și domn… am dat domnia mea… să se facă acest izvor ca să fie de pomană domniei-mele în veci”

Prima cișmea din București în adevăratul sens al cuvântului datează însă de mult mai târziu, din 1779, când domnitorul Alexandru Ipsilanti a hotărât instalarea a două cișmele în București, una la mănăstirea Sărindar, și alta în spatele bisericii Bărăției, deoarece apa din Dâmbovița era mult prea tulbure și murdară în perioadele ploioase ca să poată să fie băută.

Apa de la cișmeaua Filaret era considerată una dintre cele mai bune din București

Mitropolitul Filaret este autorul uneia dintre cele mai vestite fântâni din București, amplasată aproape de dealul Filaretului, aceasta fiind alimentată de cele patru izvoare din subteranul dealului. Fântâna a fost realizată la finalul secolului al XVIII-lea, și a funcționat până în 1863, când a fost demolată de primărie, aflându-se în paragină. Șapte ani mai târziu, în locul ei, „Nababul” George Grigore Cantacuzino a ridicat o fântână nouă, care-i purta numele.

Cișmeaua lui Filaret era realizată din marmură și avea 12 țevi din care apa curgea necontenit. Printre locuitorii Capitalei circula opinia că apa de la izvoarele de sub Dealul Filaret era întrecută de cea de la un singur izvor: cel din parcul Cișmigiu.

Și în domnia lui Nicolae Mavrogheni (1786 – 1790) au fost amplasate cișmele în București, mai precis 14 la număr, care erau situate în fața caselor unor mari boieri din Capitală. Dintre acestea, Cișmeaua Roșie de la intersecția dintre Ulița Fântânii și Podul Mogoșoaiei era de departe cea mai cunoscută, dat fiind aspectul său aparte: spre deosebire de celelalte 13 cișmele, aceasta a fost lăsată „la roșu”, cărămizile nefiind acoperite de marmură.

Apa potabilă devine din ce în ce mai răspândită

După 1800, în București încep să apară din ce în ce mai multe fântâni și izvoare folosite pentru consumul cotidian al bucureștenilor, în timp ce boierii treceau la alt nivel: își trăgeau apă în locuințe. Canalizarea Dâmboviței deschide o nouă epocă în București: se realizează rețeaua incipientă de alimentare a orașului cu apă și se fac primele canale de scurgere. Astfel, spre finalul secolului al XIX-lea, în București erau 10,5 kilometri de conducte, 41 de fântâni publice, 188 de instalații particulare și 200 de guri de apă pe străzi. Totuși, cișmelele de tip țâșnitoare, cum sunt cele pe care le cunoaștem în ziua de azi, au fost introduse în București de primarul Dem I. Dobrescu.

Citește și

• Codul bunelor maniere în Bucureștiul interbelic. Cum trebuia să te porți când ieșeai în oraș, și, cel mai important: cine plătea nota?
  
• Strada Bazaca, un colț uitat din centrul Bucureștiului de altădată. De ce era vestit și iubit acest drum și de ce a dispărut
  
• EXCLUSIV I Omul care a dăruit Bucureștiului cele mai multe biserici. Capodopera sa este Biserica Mănăstirii Cașin, primul lăcaș decorat doar în mozaic