Parenting românesc, de casă. De la „Să-ți trăiască” la „Să-i pui căciulița pe cap, că-l trage curentul”

M-a fascinat dintotdeauna partea asta de 7 (șapte) ani de-acasă din matriarhatul& patriarhatul românesc. Acel tip de supra-mega-nano grijă abnegată, tipică părintelui român cu care-și chinuie copiii. Filosofie axiologic-mioritică, întinsă obsesiv in timp de decenii până la venirea nepoților. De unde ciclul se reia din postura de bunici.

Părinții români sunt realmente un spectacol de anti-educație pro-activă. Când apare un copil într-o familie, cât de cât normală dpdv social, ADN-EUL românesc, cu memoria unei supraviețuiri a copiiilor pe undeva pe la sub 50%, intră într-o stare de veghe hipnotizantă, care începe întotdeauna cu un compendiu „național” de interdicții.

“Dacă nu te potolești, te trântesc de nu te vezi”

NU-ismul este principala “certitudine” emoțional-educațională a părintelui român. Iată o colecție de expresii și îndemnuri pe care nu doar că nu le auzi în Europa, dar nici măcar în fostele țări comuniste: 

“Nu intra în apă/baltă că răcești”, „Mamă, nu-l lăsa să intre pe teren cu alți copii că se murdărește”; “Măi, copile, treci încoace și nu mai șterge praful cu mâna că te infectezi”, “Te rog să-i dai să mănânce tot și nu-l lăsa afară până nu termină tot din farfurie”, “Dacă nu te potolești, te trântesc de nu te vezi”; ”Te duc acum în casă și nu te uiți nici la teve”; “Pune-i, te rog, fularul la gură că răcește”; “Te rog, dragă, nu-l mai lăsa cu alții în parc, că-l mușcă drq o căpușă”; „Te rog să nu-l trimiți la pâine că sunt nebuni pe străzi”; “Dragă, te rog să-i dai tu să mănânce cu furculița, că altfel face toată bucătăria o mâncare”; “ Te rog să nu vii după ora 8 că e periculos pe stradă”; “Să o rogi pe bunica-ta să te ducă la școală ca să fiu sigură că ajungi”; “Auzi, soră-mea, te rog, să-i dai tu bretonul de pe frunte că o să-i între în ochi “, ”Când te-oi cârpi acuma, treci încoace și nu mai pleca de lângă mine, că te pierzi!!!”.

Întotdeauna m-am întrebat de unde vine “înfricoșătoarea” grijă, întrupată în cea mai frecventă urare pe care o auzi la vestea înmulțirii unei familii autohtone: „Să-ți trăiască!”. Un fel de „reverse play”:  „Hai, să dea Dzeu să nu-ți moară copilul!?” .

“Vai, dragă, nu-i așa că-i drăguț?!”.”Și dacă nu-i drăguț, cum facem?!”

Marea traumă la români este frica de cea mai cruntă durere posibilă: moartea copilului. Îmi vine de fiecare dată să le strig: „Cum adică „să-mi trăiască!? Ce ai, dragă, că doar nu-i copilul în terapie intensivă!?”.

 La fel de tare mă intrigă și spusa aia, plecată instantaneu și implacabil cu cerșitul de validări pentru copil : 

“Vai, dragă, nu-i așa că-i drăguț!?” „Și dacă nu-i drăguț, cum facem!?” – iar îmi vine mie să le răspund, fără pic de milă pentru copilul căruia nici nu-i vezi fața de căciuli, fulăruțe sau măscuțe și compresuțe de supraviețuire. 

„Nu, nu-i drăguț. Am văzut copii mult mai drăguți și simpatici decât este al tău!”- e o altă replică preferată de-a mea, pe care nu reușesc s-o dau niciodată.

Unele cupluri oferă un mare spectacol de foială, atenție și nuism

E clar, un popor mai înspăimântat de ideea ca moștenitorii pe linie de sânge să nu repete eșecul părinților, nu cred că există. Nu există un spectacol de foială și atenție și nuism mai mare ca cel al unor cupluri adunate la o socializare, alături de puradeii lor. Un spectacol autoimpus de chin ‘salvator’ în grup. În care părinții, nu numai că nu socializează mai mult – scopul pentru care s-au întâlnit- dar, aleargă, la modul propriu, după odraslele lor. Apoi, ajung să și plece toți îmbufnați și nedeconectați, pentru griji închipuite și datorii casnice absurde.

Idealul, vacanța, rostul și sensul în viață devine copilu’ și numai copilu’

Într-un „cuplu tradițional” totul devine o continuă și obositoare programare în funcție de “Ăla Micu”. Idealul, vacanța, rostul și sensul în viață devine copilul și numai copilul. Îi este frig copilului, are meditații copilul, are febră copilul, s-a distrat destul copilul, s-a lovit copilul, se osifică ontologic în jaloanele oricărui părinte român în viață.

Ușor, ușor, părinții devin servanții perfecți ai unei alte vieți, care le aparține, și în care se proiectează ca o obligație insurgentă nu numai pentru neîmplinirile părinților, dar și pentru tot subconștientul colectiv românesc, de la Ana lu’ Ion încoace și până la crimele din Caracal.

Mă gândesc că poate că și mitul ăsta al domnitorului Brâncoveanu, care a fost decapitat cu toți cei șapte copii la o chemare la sediul central – Înalta Poartă, nu ne-a făcut foarte bine. Poate și mortalitatea infantilă prezentă și înainte de venirea comuniștilor, pentru care Regina Maria a inființat cursuri de menaj și curățenie pentru tinerele mame, dar aflată și azi în topurile negative europene, este o altă componentă a spaimelor ancestrale ale părinților noștri, deveniți astfel, niște monștri cicălitori. 

Românii, cetățenii care bagă cei mai mulți bani în garduri, farmacii și studiile copiiilor

Supra-protectivitatea părinților noștri de limbă română se exprimă în frica de orice: de interacțiune, de boală, de contacte cu exteriorul nesigur autohton. 

Poate asta face din români cetățenii europeni care bagă cei mai mulți bani în garduri, farmacii și studiile copiiilor. Părinți care ostracizează și traumatizează copiii prin supralimentare și boicot anti-ludic. Căci, toate femeile din lume se pare că nu știe că mai binele copilului cu forța este dușmanul Binelui copilului lăsat în plata lui, pe „maidanul cu dragoste”.

Cred că așa a apărut USR-Plusul. Altfel, nu-mi explic foarte multe la copiii ăștia…