De la premiul Oscar înapoi la tanti Roz

Oscar este un băiețel de zece ani care suferă de o boală incurabilă. Astfel, locuiește într-un spital, unde sunt și alți copii bolnavi. Aflăm povestea acestuia prin intermediul scrisorilor pe care i le scrie lui Dumnezeu. După ce transplantul de măduvă eșuează, Oscar începe să se gândească la moarte, dar nimeni din jur nu are curajul să-i confirme cruntul adevăr, cu excepția lui Tanti Roz, o infirmieră bătrână care a fost cândva o luptătoare renumită. Poveștile ei îl atrag pe Oscar și îi apropie.

Într-o zi Oscar surprinde o conversație dintre părinții săi și medicul care îi confirma sfârșitul. Zdruncinați de veste, aceștia nu vor nici măcar să-l vadă pe Oscar. Oscar rămâne profund dezamăgit de atitudinea părinților săi și îi mărturisește lui Tanti Roz că îi urăște. Apoi îi scrie lui Dumnezeu ca și când ar fi în etape ale vieții pe care nu le va mai apuca. Cam așa mi se pare odiseea Oscarului românesc: fix ca-n romanul lui Eric-Emanuel Schmitt, „Oscar și Tanti Roz”. 

Nu m-am uitat la Oscarurile de azi-dimineață. N-aveam atâta speranță și entuziasm. Dar m-am uitat dis-de-dimineață pe febe să văd uralele. Și așa am văzut primii români fericiți că… nu l-am luat. Fericiți că, după o săptămână de post mare, nu o să mai audă niciodată de filmul „care-l face vedetă pe Vlăduț”. Căci, nu-i așa, „filmul era de propagandă și-l făcea pe Vlăduț/ Tolo mare”. 

Altă categorie de canibali triști au ars-o conform tradiționalei scuze: “Sunt interese mari la mijloc. Este o afacere anglo-saxonă. N-avem noi loc acolo.” Vorba lui Tolontan: „Dacă am fi câștigat am fi fost „noi, românii”, dacă nu l-am câștigat, se va spune: “au pierdut Oscarul”. 

Alții, mai glumeți în fericirea lor „against others”, au clamat că „nici nu se făcea să luăm Oscarul fără să luăm Nobelul”. Sau „Oscarul este un kkt politic”. Cert este că nu l-am luat și nici nu cred că mai e vreun moment destul de vizibil  în care să fim in stare să-l luăm. Toți vecinii noștri din Vestul țării l-au luat. Și Nobelul, și Oscarul. Noi, nu. 

„Nu ne vor străinii”

Impresia noastră despre noi înșine este însă încă o certitudine că „arbitrajul străin “ nu este favorabil. „Nu ne vor străinii”

Și, precum spuneau niște critici culturali ai BBC în prezilele oscarizării mondiale, culmea, cam așa a și fost:  “Deși Colectivul merită să ia Oscarul, nu-l va lua”. 

Teoria mea este că dacă l-am fi luat, nu ar fi fost bine-n țara noastră. Noi războaie ar fi izbucnit cu vărsare de sânge prin „bulele nucleare” ale răfuielilor indigene. 

Uruitul urii față de noi înșine ar fi fost asurzitor. Obișnuitul  “N-aveam noi cum, mă” s-ar fi transformat în „Oscarul este un premiu politic, de-aia l-au luat reprezentanții progresismului mondial, Vlăduț și Tolo”. 

Război care, adăugat la cel cu Loredana și Maneliștii – cel mai recent scandal al ipocriziei publice în criză de nervi și subiecte – sau la cel mai vechi dintre Cîțu și Vlăduț, ar fi dus la o situație asemănătoare cu cea de la granițele Ucrainei, unde s-a simulat frontul celui de-al „treilea război mondial”. Vorba lui Emil Cioran: „Între o plamă și o jignire, suportăm mai bine o palmă”. 

Nominalizați la imposibil

Așa că, bănuiesc eu că toată lumea e mulțumită că Vlăduț a fost dat afară, n-a luat Oscarul și toată lumea s-a tot pălmuit în numele „adevăratului adevăr” din spatele Oscarului (ne)românesc. 

Ce dacă nici unul dintre procesele de abuz al autorităților sau de corupție de după „Colectiv” nu a ajuns la o sentință finală după 186 de termene, în cinci dintre procese. Fără un verdict definitiv. Ce dacă tot ce este cultural este sub obroc și nimic din lumea asta nu mai contează pe aici pe unde cetățenii nu mai citesc cărți.. 

Important este că niște români au pierdut premiul și că la singurul moment din istoria țării în care eram nominalizați la Oscar, nici o televiziune din România nu a transmis ceremonia, doar din teama ca niște alți români să nu cumva să fie promovați la nivel internațional de către alți români. 

Asta arată imposibilul endemic autohton, și, mai ales, cum patriotismul a fost înlocuit de anti patriotismul ca patologie a urii de sine.

Păi, baftă la vaccinare, România!… ce să zic!?