De la Irod la Ioana. O scurtă istorie a puterii
Exagerand puțin, modernitatea a călcat pe o mare mină când a inventat conceptul ăsta numit "științe politice", în care se dezbat foarte livresc filosofiile Puterii, managementul Puterii, administrația Puterii, culturi politice, securitate și altele, apoi apar niște sentințe judecătorești și totul se destramă. Ba chiar coboară în abject, perdeaua cade, împăratul este gol. Dar suntem prea sofisticati ca s-o lasam asa. Tot circul se reia, filosofia chibritului se rescrie, vorbim despre orice cu supra-masură. Despre orice, doar despre Puterea propriu-zisă nu.
Citez aproape la intamplare din Simon Sebag Montefiore, „Ierusalim – biografia unui oraș”: «Cât timp a fost plecat la Roma, Irod (e vorba despre Irod cel Mare, ucigașul de prunci din Evanghelie – culmea, crima pentru care a rămas cunoscut este și singura nedovedită științific) a poruncit ca Mariamne, nevasta lui favorită, dragostea vieții lui, sa fie supravegheată și ucisă dacă lui i s-ar fi intamplat ceva.
Deși era mama a doi dintre copiii săi, îl acuza în mod deschis pe rege că i-a omorat fratele (ceea ce era, bineînțeles, adevărat) și planuia să îl distrugă. Obsesia lui pentru ea era cu atât mai puternica cu cât interfera cu cealalta pasiune dominantă: puterea.
La întoarcerea de la Roma (unde se ducea să-și negocieze tronul amenințat permanent de alte rude), Salomeea, sora lui Irod, a reușit să-i aducă regelui dovada ca Mariamne îi ademenise pe paznici (sexual, bineînțeles) ca să afle cu ce planuri fuseseră încredintați în privința ei.
Eunucii Mariamnei au fost torturați și i-au mărturisit vinovăția. Regina a fost arestată și condamnată la moarte. Mama ei, Alexandra, a ales să o denunțe sperând să-și salveze astfel pielea. În replică, multimea a huiduit-o. Ultima regina Macabee a murit demn, probabil prin strangulare. Irod a ucis-o și pe Alexandra, apoi, zdrobit de durere pentru pierderea marii sale iubiri, s-a îmbolnăvit îngrozitor…» (e ceva cu viermi care îi ies din penis și pustule pe tot corpul)
Regele a murit. Să-nceapă dansul!
E prea lung să vă povestesc cum fiii Mariamnei și ai celorlalte neveste s-au măcelarit între ei și cum, crezând că în sfârșit bătrânul și-a dat duhul în timpul unei crize, unul dintre ei, Antipater – chiar moștenitorul numit de Irod – «a început să strige de fericire pe holurile palatului». Regele și-a revenit și l-a omorat în chinuri. Apoi și-a făcut testamentul, lăsând moștenire regatul altor fii.
Cand, răpus de boală, chiar și-a dat sfârșitul, aceștia «au cântat și s-au veselit de parcă le-ar fi murit un dușman, nu tatăl».
«Până și monstruoasă familie a lui Irod a fost șocată», adăuga Montefiore. Unul dintre ei era Irod Antipa – cel la care Pilat l-a trimis pe Iisus în jur de 30 de ani mai târziu. Cel care își întreba languros nepoata pentru care făcuse o pasiune, pe Irodiada, o mimoză infiltrată de mama ei ca să-l joace pe degete, ce-și doreste în schimbul unui dans lasciv. Ea îi cere capul lui Ioan Botezatorul. „In 5 minute capul i-a fost adus pe o tipsie”.
Ioan nu moare neapărat pe motive de disidență, ci pentru că în temniță dezvoltase o amiciție neplăcută cu soția recluzată a lui Irod Antipa, rivala mimozei. Amănuntul dansului apare în Evanghelii (Marcu și Matei), dar nu în cele originale, e adăugat mai târziu. Din alte surse știm însă – cu această excepție – că povestea morții lui este verosimilă.
Și asa mai departe…
Aceasta este puterea
Iată Puterea. Nefiltrată, neparfumată, necosmetizata. Cred că era chiar mai elocventa povestea Ptolemeilor, ceva mai odioasă decat a Irozilor, dar înțelegeți ideea.
Sub presiunea civilizatoare a științelor politice avem tendința să umanizam Puterea, s-o croim ca frecventabilă, probabil asta e motivul pentru care Istoria e lăsată mai pe margine, măcar dosită sau cel puțin modificată. Natura ei a fost redesenată mai degrabă și doar de dragul convențiilor de academismul actual. Așa ca sa nu ne mai mirăm la Ioana, Elena și alte Salomee. În preajmă Puterii se formează un vortex de vid etic, o groapă gravitațională.
Nota B365.ro: Absolvent de Istorie și pasionat de istorie, Tudor pune aici lucrurile într-o perspectivă pe care de regulă n-avem vreme s-o căutăm, prinși în iuțeala newsfeed-urilor și breichin’niuzurilor. E ceva pentru care îi mai mulțumim o dată. Așadar, mai avem:
Cele mai noi articole
