De la Camera Plăcerilor, la biserica de maximă siguranţă: viaţa în Penitenciarul Rahova

Inchisoarea poate adăposti 1685 de indivizi, însă în prezent numărul acesta este departe de a fi atins. Din cei aproape 1500 de puscariaşi aflaţi acolo, doar 284 pot spune penitenciarului „casă”. Restul se află în tranzit. Adică sunt arestaţi preventiv şi se bucură, până la pronunţarea instanţei, de prezumţia de nevinovăţie. Doar aceştia din urmă  pot fi fotografiaţi şi întrebaţi câte ceva de reporter, însă doar cu acordul lor şi după ce au semnat în prealabil o hârtie în acest sens. „Sunt foarte mulţi care încearcă să facă bani astfel. Au fost cazuri când colegi de-ai dvs au fost daţiîn judecată de deţinuţi pentru că i-au fotografiat fără acordul lor”, explică directorul penitenciarului, comisar-şef Marian Popescu, motivul pentru care totul este atât de birocratic.

Penitenciarul are câteva probleme, mai ales în privinţa traficului cu obiecte interzise, recunoaşte directorul. Telefoanele mobile, nepermise cu desăvârşire prin lege, îşi fac loc mai tot timpul în celule. Cu toate că pachetele sunt verificate în detaliu, rudele sau apropiaţii celor închişi găsesc de fiecare dată metode care mai de care ieşite din comun. „Avem probleme cu partea dinspre Ghencea. Se aruncă pachete peste cele două garduri direct în zona de interior. Am descoperit bidoane de doi litri, tăiateîn două, care aveau în interior tot felul de produse (n.r. – telefoane, droguri etc.) şi care erau protejate, de impactul cu solul, cu spumă poliuretanică (n.r. – spuma pentru termopan)”, arată directorul.

Nici agresiunile sexuale nu sunt străine locului. Cu toate că este în funcţie de numai cinci luni şi pretinde că în tot acest timp nu s-a întâmplat nimic deosebit, şeful insituţiei susţine, însă cu jumătate de gură, că nu există practici homosexuale. Asta în timp ce purtătorul de cuvânt, Mihai Mitrănescu, dă din cap cu subînţeles. „Este şi o legendăîmpământenită pe sistemul penitenciar care îşi are povestea şi din acea lege nescrisă pe aşa-zisăsancţionare a persoanelor private de libertate care au săvârşitinfracţiuni de viol sau perversiuni sexuale, mai ales asupra minorilor. Faţă de acestea Penitenciarul Rahova, nu vorbesc şi de sistem, aplicămăsuri de supraveghere stricte inclusiv în ceea ce priveşte cazarea separată a acestor persoane. E vorba de aşa-numitele grupuri vulnerabile”, explică directorul, cu cuvinte bine alese, ce viaţă duc după gratii pedofilii şi cei care servesc pedepse pentru infracţiuni de altă natură sexuală.

Penitenciarul Rahova, ultima „redută”

Lumea propriu-zisă a puşcăriaşilor se află după încă un rând de ziduri gri, înalte de peste 3 metri, chiar dacă pentru a intra în clădirile administrative trebuie să treci de un prim control riguros. Un al doilea detector de metale încearcă să elimine riscul introducerii în penitenciar a obiectelor interzise.

Vacarmul care se aude dincolo de poarta subţire de tablă zincată îţi ridică pulsul, dacă nu ai mai avut contacte cu această lume. „Aşa comunică ei de regulă”, explică purtătorul de cuvânt de ce deţinuţii urlă prin gratiile ferestrelor nişte cuvinte aparent fără sens.

Foaie verde de arţar, greu e la penitenciar

Curtea din zona de interior, încercuită de o alee de beton acoperită cu asfalt, era relativ mică. “Vara-s vreo 50 de grade aici. Sunt atâtea betoane…”, zice ghidul. În centru se află clubul, acolo unde îşi desfăşoară deţinuţii activităţile recreative, undeva în spate spre intrarea principală era biserica, iar în dreapta bucătăria şi… magazinul. În mijlocul penitenciarului se afla „Cişmigiul”, după cum au botezat deţinuţii minusculul parc, brăzdat de o alee cu trei bănci. Până la intrarea în secţia a III-a, simţi cum de dincolo de gratiile negre, zeci de ochi te măsoară din cap până în picioare. Înăuntru, la faţa locului, gardienii au grijă ca reporterul să găsească o lume semi-cosmetizată. Locurile la care ai acces sunt bine alese, înfrumuseţate de flori la ghiveci şi spălate proaspăt pe jos.

„Hotelul”

Locul dă senzaţia unui cămin studenţesc, cu excepţia gratiilor. Undeva în stânga, două caricaturi stăteau înrămate pe perete. Prima înfăţişa un teanc de bani, o sticlă de whisky şi un cartuş de Kent, în oglidă cu o pereche de zeghe şi e intitulată „Pretinzi? – Primeşti”. Cea de-a doua prezinta un poliţist îmbrăcat pe jumătate în puşcăriaş care ţine într-o mână un teanc de bani pe care scrie „mită” iar în cealaltă mână o carte cu legi, titrată “Tu alegi!”. “Astea-s cu dedicaţie pentru vameşi”, zice zâmbind comisarul Mihai Mitrănescu, purtătorul de cuvânt al penitenciarului.

Nici urmă de deţinuţi în “camera” 319. Au fost mutaţi din ordinul directorului, probabil,  de ochii reporterului. Înăuntru, cinci paturi supraetajate, toate îmbrăcate în lenjerie de-acasă şi pături chinezeşti. Miroasea a balsam de rufe ieftin şi era umezeală. În mijloc două covoare persane şi o măsuţă pe care era un soi de cremă. Televizorul, poziţionat astfel încât să poată privi mai toată lumea din pat, era pe TVR, dat încet.

Pe pereţi, nişte ghirlande lipite cu scotch, uitate de la Crăciun, întrerupte ici-colo de portrete cu Moşul, desenate de o mână de copil. Geamurile, pline de condens, dădeau spre “Cişmigiu”. Nu se închideau bine, astfel că îţi puteai strecura cu uşurinţă palma afară printre cercevele. Uşile dependinţelor erau acoperite cu cearceafuri iar de grilajele paturilor atârnau câteva umeraşe cu haine. Lângă uşa, în stânga sus, un cui ţinea o icoană cu Fecioara Maria şi cablul care ducea la televizor.

După câteva minute, pe hol, în faţa “camerei” 319 se aliniează, cu spatele la perete, cei 10 deţinuţi, care salută milităreşte cu apelativul “Domn’ şef”. “L-ai văzut pe ăla cu burtă?”, îl întreabă retoric, la cinci metri de aceştia, comandantul de secţie pe purtătorul de cuvânt. “E ăla de şi-a omorât nevasta, i-a tăiat ţâţele şi le-a prăjitîn tigaie”, vine răspunsul.  “Și regretă?”. “Regretă pe naiba!”,  lămureşte acesta.

707 si 705 – numerele “fierbinţi”

Undeva în spatele bisericii închisorii, în imediata vecinătate a Spitalului Penitenciar Rahova, secţia care adăposteşte camerele pentru vizite conjugale e despărţită de curtea interioară printr-o poartă mare din plasă cu vopseaua sărită. Cu toate că e prevăzută cu intrare pe bază de cartele, sistemul nu funcţionează. Probabil că, în zilele în care sunt programate vizite intime, nimeni nu prea vrea să iasă de acolo. Comandatul secţiei, îmbrăcat regulamentar, parfumat, şi cu uniforma încheiată până la ultimul nasture, păstoreşte acest lăcaş.

“Ceva activitate azi?”, îl întreabă cu subînţeles comisarul Mitrănescu. “Nimic. Majoritatea sunt închişi preventiv şi nu au dreptul la vizite conjugale. Ceilalţi (n.r.- cei 248 condamnaţi definitiv) şi le-au epuizat demult”, răspunde cazon comandantul secţiei, cu toate că cei doi par să se cunoască de ani de zile.

“Camera pentru 48 de ore”, poartă numărul 707 şi arata ca de motel ieftin. Singurele lucruri care trădau puşcăria erau gratiile de la geam şi uşă. Patul pe mijloc, cu aşternuturi ce miroseau a clor, era flancat de două noptiere. În faţă, o comoda şi un televizor sport. În dreapta lângă geam, o masă, două scaune şi-un calorifer electric cu ulei. Betonul mozaicat era acoperit de o mochetă mică ce ducea spre uşa de la baie.

“Aici au dreptul cei care se căsătoresc în regim penitenciar. Intră aici două zile şi nu-i deranjează nimeni. Au şi un interfon, prin care comunică cu noi”, îmi zice comandantul secţiei. “E pentru room-service?”. Dă din cap în semn că nu, şi zâmbeşte deranjat. Vizita a continuat în cealaltă încăpere – “Camera pentru două ore”.

Singura diferenţă consta în lipsa televizorului, noptierelor şi a caloriferului. E de înţeles. Pentru un timp atât de scurt, acele obiecte n-ar fi avut nicio utilitate. La fel ca în prima, nici în camera 705 nu intrase nimeni demult.

Pentru spirit…

De cealaltă parte a părculeţului, faţă de „Hotel”, se afla biserica.

Înăutru, după o uşă masivă de stejar, e mai frig ca afară. Picturile, proaspete după nuanţa culorilor, erau luminate de ferestrele înalte. În mijloc, două rânduri de bănci întocmai ca-n bisericile catolice.

“E ortodoxă! Îi tinem aşezaţi(n.r. – deţinuţii) la slujbe ca să îi supraveghem mai bine. Duminică trecută am avut 140 la slujbă. Vă daţi seama ce era dacă stăteau în picioare? Îi vedeam doar pe cei de lângă uşă”, explică gardianul însărcinat cu paza lăcaşului de cult, dând de înţeles ca până şi o nevinovată slujbă prezintă riscuri de securitate în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Rahova.

“Clubul”

Cladirea, extrem de spaţioasă, adăposteşte la un loc o biblioteca, un atelier de creaţie (pictură, sculptură, desen), o sală de spectacole cu tot cu scena şi-un grup sanitar. Înăuntru în jur de vreo 30 de deţinuţi îşi faceau de lucru. Care cântau, care scriau, care editau reviste pe calculator, care faceau marţişoare.

Aici nu mai e acea senzaţie “de puşcărie”. E cu totul o altă lume, populată de fapt şi de altfel de paria. Toţi sunt acolo pentru că au un comportament exemplar pentru ca în caz contrar, nu li s-ar fi permis accesul. Pe chipul lor se putea vedea de la o poşta că încearcau din răsputeri să se “reabiliteze”.

Au dat dovadă de o politeţe ieşită din comun. Îţi puteai da seama cu uşurinţă că majoritatea sunt “citiţi” şi că încearcă prin activitatile desfasurate acolo să “evadeze” în fiecare minut pe care îl au la dispoziţie. Ciprian, artistul penitenciarului, era închis 15 ani pentru omor.

Odată ieşit din Club, te regăseşti înapoi în vacarmul curţii, unde cuvintele triviale plonjează de la o fereastră la alta.

În penitenciar, toată lumea-i microbistă, de la deţinuţi până la gardieni. “Dacă strig acum ceva urât de Dinamo, să vezi tu câţi o săurle de după uşi «Bine şefu’!»”, îl înghionteşte ghidul pe şeful secţiei. În sala de sport, deţinuţii, organizaţi pe grupe, pot sta câte două ore. O sală slab luminată, relativ mare pentru numărul mic de aparate. Ce ocupa mai mult loc era masa de ping-pong. Pe pereţi, sunt lipite tabele cu exerciţii pentru diferite nivele de pregătire.

Supermarketul “Penitenciarul Rahova”

Cu toate că pare greu de crezut, în mijlocul penitenciarul se afla un magazin cu “de toate”. De la fructe şi legume, până la semipreparate, gogoşari la oţet, condimente, snacks-uri, ligheane şi căni. În ciuda faptului că punctul comercial are un statul aparte chiar prin amplasamentul său, înăuntru se aplică aceleaşi reguli ca “afară”.

Nu se dă pe datorie, se eliberează bon fiscal printr-o casă de marcat dotată cu cititor de cod de bare şi se solicită clienţilor, prin afişele de rigoare, să păstreze bonul până la ieşirea din magazin. Mai mult, deţinuţii sunt atenţionaţi prin alte afişe, scrise cu un marker gros că “Verificarea mărfii se face în magazin, orice reclamaţie ulterioară nu se ia în considerare!” dar şi că “Marfa vândută nu se schimbă!”. Singura diferenţă faţă de magazinele noastre o reprezintă produsul “vedeta” – ţigările. “Se vând mai ceva ca pâinea caldă”,  lamureşte una dintre cele trei vânzătoare.

Într-adevăr, şi stocul era pe măsură. Undeva în spatele vitrinei cu semipreparate sunt cutii pline cu cartuşe de ţigări, de toate culorile şi sortimentele. Și-n spate de tot, pe raftul cu şampoane şi periuţe de dinţi, mai zaceau câteva sute de pachete.

Ca-n orice alt penitenciar, ţigarile sunt adevărata monedă de schimb. Vorba filmului: „O ţigară la gardian, o zi de demnitate. S-au terminat ţigările, mare grijă când te-apelci!”. Totul se traduce în ţigări, de la protecţie până la linişte sau anumite favoruri. În sistemul penitenciar, după cum am aflat de la directorul unităţii, s-a stabilit de curând ca pachetele pe care le primesc deţinuţii de-acasă să nu mai conţină ţigări. O măsură greu de înţeles, în condiţiile în care, legile economiei demostrează că atunci când un produs devine rar, preţul acestuia creşte vertiginos. Or, cum ţigările pot fi achiziţioante doar de la magazinul puşcăriei, nu este greu de imaginat ce valoare poate avea o ţigară pentru un deţinut dependent de nicotină.

Debaraua cu obiecte interzise

Bucătarul-şef al Penitenciarului, încălţat cu nişte cizme de cauciuc de culoare albă, cu un halat imaculat şi cu plasa de păr în mână, este furnizorul tuturor arestaţilor din Capitală.  Un cărucior greoi incarcat cu butoaie din aluminiu, în care se căra pe vremuri lapte, pline cu mancare, era tras cu greu de un deţinut.

Dintr-unul cu capacul pus strâmb, bâltâcăia, din cauza hopurilor, o zeamă uleioasă. După mirosul copleşitor parea a fi varză. „E varză cu carne acolo”, zice bucătarul. “Noi facem aici mâncăre pentru toate secţiile care au arest preventiv. Inclusiv pentru Direcţia de Cercetări Penale, acolo unde sunt «cazate» VIP-urile. Și Becali a mâncat varză din asta. Cică «mai puneţi-mi, măi baieţi, da’ cu mai multa carne, că-i bună tare»”, se laudă bucătarul-şef. După miros, parea a avea dreptate!

Camera cu obiecte confiscate în urma inspecţiilor inopinate din celule, “Debaraua”, arata de parcă a fost jefuită.

Mii de lucruri, de la ceainice până la Ipod-uri, cuţite de bucătărie şi ghemuri de sfoară erau îngropate în sacoşe colorate care stăteau să cadă de pe rafturi. “Parcă era pe-aici şi o sabie?!”, se întreabă retoric gardianul, învârtindu-se în loc, ridicând din umeri.

Lângă debara, într-o altă cameră, erau câteva cutii, pline ochi cu telefoane mobile confiscate de-al lungul timpului. “Sunt în jur de 1500 aici”, spune un domn, între doua vârste, îmbrăcat în civil. “Care sunt bune le valorificăm, care nu, la ciocan…”, continuă acesta.

Atelierul de nivel european

La atelierul de tâmplărie al penitenciarului, pentru a-şi umple timpul, deţinuţii cu calificare pot alege să muncească.

“De pe mana lor ies adevarate opere de artă. Putem să facem aici până şi avioane din lemn”, se laudă şeful atelierului încă de la intrare. Sunt condus undeva într-un capăt al imobilul, acolo unde-s expuse câteva „opere”. Vedeta expoziţiei – o bucată de prefabricată. “Putem să realizam aici prefabricate pentru case din lemn, care sunt ansamblate la faţa locului. Am participat şi la o expoziţie”, continua acesta.

Unitatea a fost utilată în urmă cu caţiva ani cu tehnologie de ultimă oră, prin programe europene. Un uscător ultraperformat, două gatere şi alte instrumente ale căror nume sunt prea de specialitate, sunt rar puse în funcţiune din cauza lipsei de comenzi. Deasupra atelierului, o sală goală e folosită doar pe sfert. Undeva în colţ, un morman de neghină era “pieptănat” de câtiva deţinuţi îndeletniciţi într-ale măturilor. “E păcat de locul ăsta. Noi încercăm să-l închiriem cuiva, însă dacă-i criză nu-l vrea nimeni”, îmi zice purtătorul de cuvânt.

Înapoi în Bucureşti

La ieşirea din clădire, o dubă plină ochi cu deţinuţi se pregătea să dea colţul către intrarea din zona de interior. După numărul de gardieni, parea o “captură” bună. Tot ce puteai distinge înăuntru, prin geamurile mici, erau câteva capete proaspăt rase şi nişte feţe ce priveau în gol. La intrare, puhoi de lume, semn că era ora de vizită.

Despre reeducare: Hanibal Dumitrascu, psiholog

„Din păcate aşa cum este organizat în acest moment mediul penitenciar, nu soluţionează principala condiţie a pedepsei şi anume reeducarea. Uneori(n.r. – deţinutul) se schimbă radical. Un hoţ mărunt, care a greşit mai mult sau mai puţin întâmplător, dupa ce-a fost condamnat şi privat de libertate, a intrat in mediul acesta al penitenciarului unde practic este corupt. Întreaga structura de personalitate şi setul de comportamente care anterior nu fusese atât de viciat, se schimbă într-un sens negativ. Mulţi învaţă «meserie» după ce intră în puşcărie. Toate astea se întâmplă din cauza mediului penitenciar la care participă nu numai deţinuţii, ci uneori, chiar şi ce puşi să-i păzească – gardienii. Din păcate programele de reeducare sunt mai degrabă rezultatul birocraţiei de acolo şi nu a unei intervenţii terapeutice cu rezultate viabile”.