Când mă uit la fotografia asta, cu Casa Capșa, îi văd pe toți acolo. Niciunul nu lipsește. Sunt din altă lume. Înghețați în timp, suspendați într-o secundă, exact cât i-a trebuit aparatului să imortalizeze o clipă dintr-o zi de vară, pe Calea Victoriei, cu mușterii în față la Capșa. Văd un domn durduliu angajat să traverseze, poate că e boier sau o fi vreun negustor, poate fi Bibicu sau Trahanache. Văd o doamnă cu trenă și tocă care se grăbește undeva, singură. Sau poate că doar se plimbă. În mijlocul străzii, surprins cu spatele, e un țăran îmbrăcat în cămașă albă, lungă, din in. Mai trăiesc și azi, dar doar în cadru, câțiva ofițeri apretați și bățoși. La Capșa copertinele sunt trase, semn că în ziua aceea dogorea soarele. Dacă nu aș ști că poza e din București, din față de la Capșa, aș putea să jur că a fost făcută la Paris sau la Berlin.
În ziua de 10 noiembrie, 1923, meniul de la Casa Capșa, pe care îl vedeți în fotografie, era în limba franceză. Pe românește, tradus, conținea următoarele: papară de ouă cu trufe, sturion de Dunăre a la parisienne, adică pane, sos venețian, Filet de vită Brillat-Savarin (sosul se face cu șampanie și cognac), friptură de curcan, salată verde, sparanghel d’Argenteuil în sos ivoire, parfait de ciocolată, bomboane, coș cu fructe și cafea. Se terminase cu birturile orientale, la modă era să mănânci, să vorbești și să te îmbraci franțuzește. Să copiezi marele Paris în micul Paris.
Cu Capșa asta, povestea e lungă și frumoasă. În anul 1852, doi frați machedoni, niște stră-stră-stră-stră bunici de-ai Regelui Hagi sau de-a lu’ aprigă Halep și-au deschis o cofetărie într-un han, peste drum de mănăstirea și biserica Sărindar sau biserica Coconilor (există încă de pe vremea lui Mihai Viteazul, era catedrala orașului, în ea se oficiau slujbele pentru domni, a fost demolată în anul 1896 și pe locul ei s-a ridicat Cercul Militar, așa cum îl vedem azi). Din confeturi făcute de mânuța lor, au pus ban pe ban și au cumpărat casă boierului Slătineanu, s-au mutat în ea și acolo au rămas. În Casa Capșa, așa cum o știm azi. La început, aduceau marfă din străinătate, bomboane fondante, ouă cu ciocolată, caramel și bomboniere, cartonaje, cutii de lemn de la Carlsbad, Viena sau Hamburg. Au rupt gura târgului, aveau hârtie dantelată, coli de hârtie de aur și argint, staniol, panglici decorative. Se pricepeau la marketing.
Apoi, Grigore Capșa, inițial doar fiu de cojocar, s-a cărat la Paris și și-a făcut ucenicia de mare chef cofetar la casă Boissier. Atât de școlit s-a întors acasă, atât de bun, încât a primit Marea medalie la Expoziția Universală de la Viena, apoi a obținut brevetul de furnizor al Casei Principelui Milan Orbenovici al Serbiei, iar în 1908 a devenit furnizorul Principelui Ferdinand al Bulgariei. Grigore ăsta, cofetarul minune, este cel care a înlocuit parfumul oriental din București, cu cel occidental. El a făcut trecerea de la baclava și sarailie la cofeturi rafinate, ciocolată, ganache și bon-bon-uri. Aidoma lu’ Simona Halep a câștigat tot ce se putea câștiga, toate concursurile.
Atât de tare era Chef Grigore, încât la Capșa se dădeau cele mai importante dineuri din oraș. În 1920, la invitația Regelui Ferdinand și a Reginei Maria ajungea la București celebrul mareșal Joseph Jacques Cesaire Joffre. Și Jofrra i-a rămas numele. Mareșalul a însemnat provocarea supremă pentru Chef Grigore. Distinsul franțuz avea diabet, așa că Grigore trebuia să facă pentru el ceva dulce care să nu fie dulce că altfel îi dădea Regina Maria cu prăjitura în cap! Grea responsabilitate, misiune de stat. A creat o prăjitură cu ciocolată care sugera forma cilindrică a caschetelor militare franceze și uite așa vestită rețetă de Joffre a făcut înconjurul lumii fiind preluată de bucătăria franceză.
În perioada interbelică, doar Capșa era locul oficial de întâlnire a politicienilor, ziariștilor, scriitorilor și artiștilor. Gazetarii care lucrau în Palatul Universul de pe Brezoianu, în frunte domnul Stelian Popescu, își scriau articolele pe mesele de la Capșa, alintată și „Urlătoarea academică”. Acolo se făceau și se desfăceau guverne, de acolo își luau ziariștii informațiile, acolo se întâlneau cu politicienii ca să dea știri pe surse. Atât de influentă devenise locația, încât Gheorghe Tătărescu a cerut să fie închisă în două rânduri. Între 1923-1928, pe când era subsecretar la Interne și între 1934-1936 pe când se afla la Președinția Consiliului de Miniștri.
“ La Capșa, unde vin seniorii/ Local cu două mari despărțituri: într-una se mănâncă prăjituri/ într-una se mănâncă scriitorii.”, scria jurnalistul, poetul și nuvelistul Nicolae Crevedia într-un pamflet savuros care făcea furori în epocă.
Împăratul Austro-Ungariei, Franz Iosif, ducele Nicolae al Serbiei, prințul Gorceakov, ministrul rus de externe, cuplul suveran al Serbiei, Milan și Natalia Obrenovici, președintele republicii Franceze Raymond Poincare sau premierul grec Eleftherios Venizelos. Cu toții au trecut pe la Capșa.
După naționalizarea din 1948, Capșa a devenit Braserie și Restaurant cu meniuri proletare. Și-a păstrat însă cele două saloane, Roșu și de Marmură și a continuat să fie cârciumioara scriitorilor.
Virgil Carianopol: “că să devii scriitor, trebuia să obții botezul Capșei, care, fără nici o firmă literară, era totuși redacția redacțiilor, nodul gordian al trecerii spre nemurire”. Tudor Arghezi: ”este singurul local intelectual de pe Calea Victoriei”. La Capșa, Ion Barbu apărea pe la opt la cafea și rămânea acolo de parcă ar fi fost biroul său. Așa și era. La Capșa au comentat, mâncat și băut Șerban Cioculescu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ionel și Păstorel Teodoreanu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Ion Minulescu. Nichita, Marin Preda și marea lui iubire, Aurora Cornu.
În prezent, Casa Capșa s-a mutat online și poate să ne livreze meniul de sărbători cu sarmale și piftie, cozonac, dar nu și joffre. Prețuri mici, de pandemie, reputație mare!