De ce s-a supărat domnul Cărtărescu pe mine

04 feb. 2022
1751 Afișari
De ce s-a supărat domnul Cărtărescu pe mine
Adrian Teleșpan

Era o superbă dimineață de seară. Am folosit intenționat această formulare pentru că aș vrea ca acest episod să rămână în atemporal. Asfințitul se prelingea printre degetele Răsăritului, lăsându-i dâre roșiatice pe verigheta pe care o purta de când să căsătorise cu Crăpătura Zorilor, la insistența Miezului Nopții care nu o ceruse de nevastă pentru că se credea blestemat să nu vadă lumina zilei. Spun se credea, pentru că nu e blestem mai mare decât să crezi ceva ce nu există. Norii se târau grei pe Cer după ce absorbiseră în ei tot zgomotul de pe Pământ, lăsând liniștea să se lovească în valuri ușoare de timpanele unei umanități obosite de o viață care conducea, spre moarte, o Dacia Logan verde muștar. Tare degeaba se străduia seninul să își facă loc printre nori, căci greutatea acestora îl apăsa pe piept, sufocându-l cu propriul optimism.

Eu nu mai făcusem sex demult. Odată cu apariția treziriii spirituale în viața ta, parcă nu îți mai vine să pui gura pe orice frate. Ești mai reținut oral sau nu știu, poate că n-a fost să fie. De asta m-am și refugiat în mâncare, ca să mă duc diseară să-mi fac endoscopie. În fine, după ani de opintire, fix de curând în ultimii ani, l-am găsit pe Bogdan pe Tinder. Tot atemporal vă spun asta. Bine, nu-l cheamă Bogdan, îl cheamă Silviu, dar n-aș vrea să se simtă prost că i-am dezvăluit identitatea, mai ales că nu îl cheamă nici Silviu, nici Bogdan. Și ne-am matchuit noi, am schimbat câteva vorbe vreo patru zile la rând, conversația s-a legat chiar de la început. Eu am început cu clasicul:

  • Salut, ai două minute să vorbim despre Domnul Nostru Iisus Hristos? 

Iar el mi-a răspuns inspirat:

  • Normal. Fără ajutorul Lui, n-ar fi ajuns doi bulangii ca noi să se cunoască. Dumnezeu e în toți și în toate, mai ales dacă pe lângă El lăsăm loc și pentru Noi.

De aici s-a mers mult pe glumă, pe voie bună, mai mult sau mai puțin religioasă. Până la urmă s-a ajuns și la momentul în care s-a pus problema să ne întâlnim ca să, mno… M-am pregătit și eu igienic cum era și firesc. Clismele sunt foarte imprevizibile și uneori durează ani întregi, de asta e bine să îți găsești câte un serial nou când te apuci de una. De data asta totul a mers ca uns, ceea ce mi-a conferit o stare de voioșie aparent doar exterioară. Spun aparent foarte intenționat pentru că, veți vedea, și pe interior se întâmplau lucruri.

M-am mai tuns pe ici pe colo, m-am îmbrăcat frumos, mi-am pus chiloții mai scumpi închiși la culoare să nu se vadă vreun eventual eșec al scuturului posturinar. Eram pregătit. Mi-am aranjat părul.  Țin să vă mărturisesc că viața mea a fost presărată cu multe eșecuri care au avut ca piesă centrală produse de stabilizare a părului, dar destinul a pus capăt acestui flagel traumatic când mi-a scos în față Bed Head Tigi Headrush Shine Spray with a Superfine Mist. Părul meu stă mai nemișcat acum decât un copil abuzat de părinți. Apropo de produse pentru păr am un prieten de vârstă cu mine care, la scurt timp după Revoluție, a găsit la cineva în baie un gel de duș și, neștiind că există mai multe feluri de gel, s-a dat cu el în cap că așa auzise că se face cu gelul. Și apoi a plecat să se vadă cu niște oameni și pe drum la prins ploaia și i s-a umplut capul de spumă.

M-am dichisit, așadar, am luat o sticlă de whisky cu mine, am chemat un taxi și am plecat spre Asmita Gardens unde locuiește omul. Am ajuns acolo, am identificat blocul, T6, am sunat la interfon, am intrat în bloc și n-a apucat să se închidă ușa în urma mea că s-a luat curentul. M-a sunat și omul, mi-a zis că îi pare rău, dar va trebui să o iau pe scări. Stătea la etajul 17 și evident că imediat mi-a apărut dilema: Să urc repede și să ajung gâfâind mort și să zică că sunt bătrân sau să urc încet și să zică că sunt bătrân și am urcat încet? Am aprins lanterna de la telefon și am decis să urc relativ mai repejor, din două în două trepte.

Acum, știți cu toții cât de parșivă e viața. Când faci efort, mai tragi câte un pârțișor. Și hop-hop câte două, câte două trepte, la un moment dat, pe la etajul 6, ceva care mi-a dat senzația că ar fi o sirenă s-a mișcat în mine. Fix așa s-a simțit, ca și cum aș fi avut stomacul plin pe jumătate cu un lichid și în lichidul acela ar fi făcut un salt tip delfin o sirenă micuță cam cât un macrou mai anorexic așa. Și a și făcut un fleoșc din ăla în joacă, cu coada, după ce s-a scufundat în apă. “Oooo!”, mi-am zis, “Pesemne că nu mi-am ispășit bine clisma aia!”. Am mai urcat rapid câteva trepte, am ajuns la etajul șapte și sirena și-a chemat stolul. Acum nesimțitele se jucau toate în lichidul din stomac și una dintre ele cânta la broască din aia de lemn cu băț care aduce norocul. Știți broaștele alea care au un fel de triunghiuri pe spate și când dai cu un băț pe ele se aude: Orc Orc Orc? În fine. De cum a început concertul acesta de sirene cu broască eu am bănuit că finalul nu va fi cel mai inocent. Și, cum era și firesc, la un moment dat, sirenele au vrut să iasă să ia o gură de aer. Am închis ochii și efectiv puteam vedea cum îmi apar broboanele de sudoare pe frunte. Sirenele băteau la ușă de parcă le-ar fi împuns dracu’ cu furca și le auzeam chicotind diavolește spunându-mi: “Vezi unde ai ajuns dacă ți-a trebuit @#$?”. Era o situație fără ieșire. Pentru mine, că pentru ele… “Eh”, m-am gândit, “Fac aci, că tot e lumina luată!”. Și adevărul e că uitasem atunci de toată Lumina care e în mine și în fiecare. Zero mi-am privit situația cu detașare.

Bă, și fix când voiam să-mi dau pantalonii jos, a venit lumina și într-o secundă am văzut că acolo erau camere și li s-a aprinns instantaneu becul roșu și, de rușine, am luat cea mai proastă decizie ever: “Am timp să chem liftul, să urc la omul ăsta și măcar mă fac de rahat doar în fața lui!”. Am intrat pe palier, am făcut un pas și un sfert și am realizat că nu mai aveam cum să înaintez pentru că șuvoiul de inspirație purgativă deja se comporta ca o echipă de mascați care sparg o ușă cu berbecul. Și știți cum sunt mascați la uși, rapizi și eficienți. Mi-a trecut toată viața prin fața ochilor când mi-am desfăcut primul nasture de la blugi. Aveam blugii mei preferați pe mine, de la Zara, cu 90 lei. Am văzut-o pe bunica râzând, pe mama când mă interna de meningită, accidentul de mașină din 2004, lansarea Cimitirului, Ayahuasca, mielul pe care l-am făcut de Paște în 2020 de a plâns lumea la masă, apusul mesianic de la Bran, tot. 

Mi-am împins cu blugii în jos, nici nu m-am uitat unde sunt, și când să mă las pe vine m-am dezechilibrat și am dat cu capul destul de tare de perete, dar mi-am recăpătat echilibrul, m-am pus pe vine și inevitabilul s-a produs. Din delicatețe față de dumneavoastră nu voi intra în detalii legate de rezultat, dar ce pot să vă spun e că în timp ce stăteam așa, într-o stare de ușurare și rușine maximă, am auzit cum în spatele meu se deschide o ușă. Pentru că da, nu dădusem cu capul de un perete, ci de o ușă, iar omul ieșise să vadă ce era cu bușitura.

Și, cum stăteam eu pe vine, mi-am întors ușor capul și m-am uitat în sus cu niște ochi de om din filme horror pe care îl atacă crocodilul zombie. Am văzut un domn pe la vreo șaizeci de ani, în chiloți din ăia largi de bătrân cu multe logo-uri Superman, maiou alb și un pahar de lapte bătut sau ceva de genul în mână, dar și cu umbreluță de cocktail, care a strigat foarte tare următoarele vorbe: “Ileanoooooooooo, sună la poliție acum!”. “Vă rog eu, nu! A fost un accident! Curăț!”, iar faptul că am deschis gura parcă mi-a deschis și partea cealaltă și am mai emis o doză. Cu telefonul la ureche a apărut în prag și doamna Ileana, purta un halat de baie din ăla de pluș verde și avea destul de puțin păr în cap, din ăla lins așa de ulei natural de nespălat de aproape o săptămână. “Ileana Cărtărescu mă numesc, trimiteți un echipaj la adresa…”. Au urmat și alte explicații, a închis și mi-a făcut și o poză cum mă uitam, așa, în sus. Începusem să plâng și am simțit pe buze gustul Bed Head Tigi Headrush Shine Spray with a Superfine Mist de la atâta sudoare.

Pentru mine timpul se oprise în loc. Am simțit cum mă decorporalizez și, ca să-mi susțină rușinea, în spatele meu au apărut toți strămoșii. M-am ridicat, mi-am tras pe mine blugii de la Zara și, cu privirea în pământ, am zis doar atât: “Nu a fost intenționat! Uitați, vă pot da o sticlă de whisky. E scump!”. Apoi am început să plâng cu sughițuri. Aveam nevoie să mă eliberez cumva. Doamna Cărtărescu s-a mai înmuiat, domnul nu s-a înmuiat. De obicei mă bucur când nu se înmoaie domnii, acum nu era cazul. Domnul Cărtărescu era foarte supărat pe mine. L-am simțit din vorbe ca fiind un justițiar și nici n-am mai insistat. Au ieșit vecinii, a venit poliția, m-au pus să fac curat, s-a râs mult.

De-asta am și scris treaba asta. Ca să se râdă. Săptămâna asta l-am înlocuit pe Vlad, colegul meu, la matinalul de la Tananana. Ca și concept, la matinal se citesc știri. Mi-a fost foarte greu să găsesc știri pozitive sau măcar amuzante. Suntem bombardați cu frică din toate părțile, iar asta ne ia mult din calitatea această Dumnezeiască de a râde. Îi spun Dumnezeiască pentru că râsul și bucuria ne pot uni cum nu va putea să o facă frica niciodată. Și, dacă e nevoie de povești fictive care să ne unească în râs și în bucurie, atunci așa să fie, pentru că, dragii mei frați, asta ne doresc tuturor: Să ne bucurăm împreună, mai ales că râsul e una dintre rugăciunile preferate ale lui Dumnezeu, mai ales că nu e nicio rușine ca, din când în când, să te caci pe tine, în contextul în care toți o facem. Vă îmbrățișez. Doamne ajută mereu. Pup. Addy.

Nota B365.ro: Acest articol este un pamflet. Și fiction. Și ocazie de râs foarte mult. Fiindcă Addy știe, poate și vrea a ne dărui mult, foarte mult râs. Scopul fiind Râsul, pentru atingerea scopului mai venim cu întăriri:

 

 

 

 

Cookies