De ce pot fi îngrozitoare mesele de sărbători în familie. Lista necazurilor, lăsată sub brad de un psihanalist din București

La mine în cabinet, pe canapea, fie că sunt oameni în toată firea, autonomi, serioși, echilibrați, fie că sunt adolescenți veseli și plini de viață tot restul anului, în preajma Crăciunului, aproape toată lumea plânge, urlă, dă cu pumnii în brațul canapelei sau, într-un caz particular, adoarme în șezut din cauza plictiselii morbide, provocată de perspectiva Crăciunului petrecut în familia extinsă.

Unul dintre dramaturgii mei favoriți, Alan Ayckbourn, a scris o piesă de teatru, intitulată Absurd Person Singular, în care descrie minunat ce probleme apar la mesele din această perioadă binecuvântată a anului.

Deși Crăciunul aici nu se petrece în familie, rolurile personajelor se potrivesc foarte bine în scenele descrise în cabinetul meu.

Ce invitați întâlnim la mesele de sărbători și ce vor ei de la noi?

Tatăl narcisic și controlator împreună cu mama critică și smiorcăită

După ce tot anul, în fiecare zi, cei doi se plâng că nu-i sunăm (deși de obicei la noi în țară asta se întâmplă zilnic) și că nu trecem pe la ei mai des, când ne văd la festivitatea de sezon numită „mesele de sărbători”, ne întâmpină cu:
– Vai, mamă ce-ai slăbit. Te ofilești pe picioare.

Sau pe dos:
– Te-ai cam împănat în ultima vreme.
Ori, după caz,
– Ți-am mai zis că nu-ți stă bine culoarea asta de păr. Arăți ca un leu în călduri.

Pe urmă procedează la a trage cu barosul în tine periodic, înainte, în timpul și după fiecare fel de mâncare, asta probabil pentru a te convinge să-i suni și să-i vezi cât mai des în anul care vine.

Cele mai dureroase și interesante afirmații pe care le-am auzit până acum sunt:
– Mai lasă-mă cu prostiile astea artistice și revino la jobul din programare.
Sau, și mai frumos,
– Termină și tu cu tâmpenia aia de firmă a ta și ia-ți un job serios de opt ore.

– Pe vremea mea, copiii îi respectau pe bătrâni și aveau grijă de ei, afirmație rostită de obicei de cineva care nu-și vedea proprii-i părinți nici măcar o dată la șapte ani.
– Maică, ce bine o duci și niciodată nu treci pe la mine. Asta după ce tu, în ultimele trei zile, i-ai cărat toată mâncarea de pe masă și, nu numai că ai adus-o acolo, dar ai făcut și sokoban în frigider pentru a-i găsi loc.
– Ce știți voi? Ce știți voi? Pe mine mă doare spatele în fiecare zi și abia pot să mă mișc. Nimănui nu-i pasă de mine. Nici măcar doctorilor. Și nici vouă, nici nu știți ce-i aia.
– Ieri m-a durut mâna, alaltăieri am avut o criză de bilă, iar guturaiul meu cronic și cefaleea mea nu mă lasă niciodată în pace. Vecina de la 3 are amigdalită și vecinul de jos abia poate să meargă fiindcă a căzut când a vrut să schimbe un bec, nici pe la el nu trece fii-su etc, etc. Ai putea bine mersi subînțelege că bolile tuturor, inclusiv ale cunoscuților prietenilor și vecinilor părinților tăi sunt nu numai responsabilitatea ta, ci și din vina ta.
– Știți ce bine era pe vremea mea, copiii nici măcar nu îndrăzneau să fie obraznici, căci ne băteau de ne suna apa-n cap, nu ca acum. Și foarte bine ne făceau, așa aveam respect pentru adulți și bătrâni. În plus uite ce bine am ajuns, cu toată lumea în jurul nostru la masă.

Probabil ați remarcat că nu apare replica nimănui în relatările mele. Și, în realitate, nici în cele ale clienților mei. Motivul e foarte simplu: nimeni nu are tupeul să „fie obraznic” și să dea vreo replică. De ce?

Dreptul la replică la mesele de sărbători

Ei bine, în piesa lui Ayckbourn există un personaj pe nume Sidney, care la început pare o victimă umilă, însă pe parcursul piesei se îmbogățește, iar rolurile se schimbă radical. El ajunge să dicteze cum gândesc și ce fac toți cei prezenți, căci vor și ei acces la banii lui, își doresc să-l impresioneze și nu îndrăznesc să-l contrazică. Situația descrisă de mine e la fel, doar că asta se întâmplă și dacă părinții nu sunt bogați.

Văicărelile exprimă marea lor suferință că le e mereu dor de noi, laolaltă cu reproșul că nu avem suficient grijă de ei. Ele sugerează că, dacă am fi veșnic prezenți lângă părinți și ne-am dedica viața lor, atunci ei n-ar mai avea diversele boli cronice de care suferă românul obișnuit și ar zburda voioși pe câmpii, știind că noi ne ocupăm chiar și de cea mai minoră corvoadă posibilă din viața lor, precum
chemarea unui Uber.

Ce am remarcat în toate povestirile legate de relațiile dintre părinți și copii este că toți au impresia (greșită) că îi pot schimba pe ceilalți după cum vor ei. Este o formă de gândire magică (când crezi că gândurile tale sunt sau vor fi transpuse în realitate de niscaiva spiriduși invizibili), care își face (ironic) apariția cu o forță copleșitoare de Crăciun. Adică, mai bine zis, văicărelile și atacurile parentale au scopul de a le împlini dorințele cele mai fierbinți, de pildă să te preschimbe brusc într-o fetiță cu codițe, în rochiță cu volănașe din tul roz, sau într-un medic sau servitor personal, mereu la dispoziția lor.

Nu primesc vreo replică pentru că atunci ar izbucni un scandal, mămica ar plânge în hohote pentru că o critici, tăticul ar începe să zbiere ca din gură de șarpe că rolul tău pe lumea asta e să faci doar ce vrea el, căci el te-a creat și el o să te omoare, ș.a.m.d. Mai mult, nu primesc nici o replică pentru că odraslele, chiar dacă sunt în cel mai înalt rol de management, într-o corporație de peste 1000 de inși, au învățat de mici copii că, dacă își înfruntă părinții, nu numai că le declanșează o criză violentă de un fel sau altul (vezi mai sus), dar că pe urmă vor fi copleșiți de vinovăție. Adicătelea, după ce că oamenii sunt amărâți că nu te au lângă ei, le mai tragi și tu cu un cataroi în cap. În sinea ta ești convins(ă) că meriți orice pedeapsă pentru că ești un copil rău și nu le împlinești toate nevoile părinților tăi.

Dar cum rămâne cu bunicii la mesele de sărbători?

Bunica harnică și cumsecade (cu tine), plus bunicul mofluz și belicos

De regulă cei doi te lasă în pace, căci în general încearcă să le facă pe plac nepoților și, dacă e cazul, strănepoților. Au ce au cu propriile lor odrasle, adică părinții tăi. În consecință textul de mai sus, referitor la părinți, li se aplică și bunicilor, dar ținta sunt fii sau fiicele lor. Asta dacă nu locuiesc împreună cu ei.

Dacă locuiesc împreună, atunci de obicei critică mâncarea. Afirmații de genul „Ai pus prea multă sare ca să mă omori” sunt deseori întâlnite la mesele familiale, căci, chiar dacă tu te-ai chinuit să gătești tot ce e pe masă, bunicii n-au de unde să știe, fiindcă nici un părinte, în deplinătatea facultăților mentale, nu și- ar dori să se afle că n-au gătit nimic. Iar faptul că încearcă să-i irite cât mai mult pe părinții tăi nu te ajută câtuși de puțin, căci aceștia simt nevoia să se descarce și mai mult pe tine.

Copiii

Teoretic, ei sunt cei mai fericiți de Crăciun, însă la masă sunt agitați sau plictisiți și abia așteaptă să se joace cu noile cadouri. În sinea lor sunt încântați de criticile și cicălelile pe care ți le adresează părinții, îi consideră pe aceștia un soi de aliați și, ca atare, încearcă să-și joace cu cât mai mare competență rolul cu pricina.

Fie că se mânjesc pe toată fața cu sos de roșii, fie că răstoarnă chestii care pătează cât mai mult pe hainele tale scumpe și cu greu găsite prin cele o sută de magazine în care te-ai înghesuit cu toată șleahta de panicați în căutare de cadouri, fie că pur și simplu sunt ciufuți, ei participă la haosul de coșmar, situându-se în tabăra adversă.

– Gigel de la mine din clasă a primit un desktop super, nu un laptop ieftin și vechi ca mine, poate să zică fii-tu, în timp ce se îndoapă cu sarmale. Ptiu, scuipă el în fafuria soră-sii, care stă lângă el la masă, le-ai făcut prea iuți anul ăsta, zice, aparent adresându-i-se mamei tale, dar de fapt știind prea bine că tu te-ai chinuit să faci sarmale o zi întreagă. Soră-sa îi trage o palmă pe ceafă, el o înghiontește, izbind-o de masa care e cât p-aci să se răstoarne. Tu cu greu o ții la verticală, dar câteva farfurii pline cu mâncare tot pică pe jos. Nu știi ce să faci mai întâi, să țipi la copii ca să-i potolești sau să cureți mâncarea de pe covor, căci părinții tăi și-au încrucișat mâinile pe piept și se uită la tine cu privirea „am nu știu câte boli și nu pot să mă aplec sau să mișc un deget.”

Ăsta-i și unul dintre motivele pentru care unul (sau mai mulți) dintre copiii tăi, când mai mult ca sigur că, la un moment dat, vor fi întrebați de o rudă sau alta:
– Ce vrei să te faci când o să fii mare? îi va răspunde:
– Pensionar.

Dacă odraslele tale sunt adolescenți, atunci vor sta cu nasul în telefon, înțepeniți pe scaun. Tu n-ai nimic împotrivă, căci asta îi face să tacă din gură și să nu participe la festivitatea sărbătorească de înfierare a ta. Totul ar fi minunat, dacă părinții tăi sau vreo altă rudă, aidoma unei babe cu batic de acum 30 de ani care îți ținea teorii cum că „dacă citești prea mult, îți strici ochii,” nu le-ar spune cam același lucru.

Întrucât e puțin probabil ca ei să reacționeze din prima, ruda cu pricina își va repeta afirmațiile, presărându-le și cu aluzii la cât de prost părinte ești tu, căci, dacă îți lași copiii pe social media, sigur vor fi morți mai devreme sau mai târziu (pradă diverșilor ucigași sau violatori care mișună pe acolo și în mrejele cărora cu siguranță vor cădea pentru că, ei bine, nu-i duce bibilica să-i evite). După vreo câteva
zeci sau sute de insistențe, adolescentul în sfârșit se va da bătut, va adresa un lejer „vă urăsc pe toți” întregului anturaj și se va căra în baie, încuind ușa după el.

În clipa asta își va face apariția, asemenea unul buldozer, fratele tău (sau, după caz, sora ta).

Sora sau fratele – când sunt rivali, nu aliați

Niciodată n-ai avut bafta să ai un aliat în sora sau fratele tău. Rivali nu atât la afecțiunea părinților, ci mai degrabă la dorința acerbă de a scăpa de cicălelile lor și de a te obliga să fii tu cât mai des ținta acestora, fratele sau sora ta nu pierd nici o ocazie, cu atât mai mult masa de Crăciun, de a ți-o trage.

Cum te prind, ca și acum, îți țin teorii despre cât de buni părinți sunt ei și cât de dezastruos sau dezastruoasă ești tu în această calitate, așa încât se apucă să povestească cum că mult adoratele lor odrasle nici nu se ating de ecrane. De asemenea nu uită să-ți amintească, așa cum se întâmplă încă de la nașterea nepoților tăi, că aceștia nu pun gura pe sucuri acidulate, cu care copiii tăi se îndoapă de dimineața până seara. Beau doar un soi de diaree verde, compusă din spirulina și spanac, și sunt vegani. Nu contează că tu i-ai văzut la KFC cum mănâncă în trei secunde un zinger și au privirea girofar, aidoma unui hoț, ca nu cumva să-și facă apariția vreunul dintre părinții lor și să-i vadă, căci, pentru că ești o mătușă sau un unchi cool și de treabă, nu i-ai pârî în ruptul capului.

N-ai cum să nu remarci faptul că nepoții tăi lipsesc cu desăvârșire de la masa familială. Deși ți s-a spus că au o boală sau alta și că din acest motiv au rămas acasă, tu bănuiești că asta e doar o strategie a lor de a evita circul sărbătoresc și masochismul de a mânca doar din castronul uriaș cu brocoli, pe care tot tu te-ai chinuit să-l prepari, dar care a rămas neatins în mijlocul mesei. Cum spuneam, sora sau fratele tău se străduiesc din răsputeri să te facă pe tine ținta criticilor tuturor.

Evident, de-a lungul vieții, au căpătat niscaiva strategii imbatabile pentru mesele de sărbători

Precum:

Provocarea nr.1

– Vărul prietenei unui coleg de serviciu te-a văzut ieri la prânz la restaurant. Eu nu-mi permit să ies la masă, că strâng bani pentru copii și să plec două săptămâni în Grecia la vară. Tu te stresezi atâta cu firma ta și arunci banii pe fereastră după aia, iar eu, care câștig (și aici urmează ori o sumă uriașă, dacă e vorba  de un narcisic, ori una minusculă, dacă e masochist) și tot am mai mulți bani decât tine.

Provocarea nr.2

– Cu cine mai ești? De ce nu te așezi o dată la casa ta?

Provocarea nr.3

– Fii-mea a câștigat un concurs internațional de pian, e olimpică internațională la matematică și s-a calificat la atletism la concursul european de la Madrid.

Provocarea nr. 4

– Ce, tu ai timp să citești sau să te uiți la filme? Eu stau zece ore la serviciu, fac temele cu copiii, mai fac curat prin casă, gătesc cina, fac jogging, seara particip la cursuri de parentaj democratic și n-am timp nici să respir.

Tu nu răspunzi la provocări. În schimb toate rudele tale, mai ales părinții, abia așteaptă s-o facă.
Urmează încă o tranșă de înfierare a ta. Tu simți că dai în clocot.

Unchiul libidinos și mătușa de obicei cool, dar acum nesuferită

La nici o masă în familie nu se poate să lipsească cei doi, sau echivalentul lor în pielea unui văr, prieten(ă) de familie sau altă rudă îndepărtată.
Mătușa de obicei cool se adaptează anturajului și intră în atmosfera sărbătorească debitând aceleași critici, cicăleli și, în general, încearcă și ea să-ți impună valorile familiale atât de prețioase aproape tuturor celor de la masă. Deși de obicei nu numai că poți să ai un dialog bilateral cu ea, ci chiar e în stare să gândească și să spună lucruri inteligente, la mesele festive, într-un mod bizar, parcă s-ar preschimba
într-o Meduză. De câțiva ani ai început să te întrebi dacă nu cumva are o personalitate dublă.

Unchiul libidinos scoate necontenit din el doar aluzii sexuale, care oripilează pe toată lumea, deși el nu pare deloc conștient de acest lucru. Pune femeilor mîna pe fund, aparent din greșeală, când vrea să-și ia paharul cu vin de pe masă. Încearcă să-și impresioneze interlocutorii povestind experiențele lui sexuale, eventual de pe vremea comuniștilor, care ție ți se par de-a dreptul terifiante. De pildă:
– Ce bine era pe atunci! Eram șef al departamentului de producție din fabrica Ț și făceam niște petreceri mișto de tot. Toate femeile își puneau chiloții într-o cutie, iar bărbații trăgeau de acolo și aveam o cameră specială unde ne duceam pe rând. Ție îți vine să fugi cât mai departe de el, însă nu te poți abține să te întrebi cum naiba de oamenii care erau atât de libertini pe vremea aia s-au preschimbat brusc în niște smiorcăiți obtuzi și morocănoși. Desigur, având în vedere că el povestește aceleași lucruri aproape de când îl cunoști, toată lumea îl
ignoră și revine la subiectul preferat.
– Pe vremea mea, zice tatăl tău, nu mâncam cozonaci cumpărați, că nu se găseau. Ai fi fost nevoit(ă) să-i faci tu, adaugă, îndreptîndu-și asupra ta privirea belicoasă. Deși m-aș mira să-ți fi ieșit mai bine, continuă el cu nonșalanță, întrucât toată lumea știe că tu i-ai adus.

Partenerul sau partenera ta

Intră în aceeași oală cu tine. Dacă are baftă, e ignorat(ă), dacă nu, devine și el (sau ea) ținta atacurilor. De obicei își îneacă amarul în alcool. Nu numai că suferă în tăcere, numărând minutele de tortură, dar imaginea sa despre tine se zdruncină aidoma unei case din paiantă pe un cutremur de 8 grade pe scala Richter.

În mod normal ești un adult, cu opinii de adult, pe care nu ți-e teamă să le exprimi, pe când acum ești ca un copilaș certat, cu privirea în pămînt și spinarea cocoșată.

După primul pahar de vin face mișto. După al doilea pahar de vin îți trage un cot și îți șoptește că a cumpărat, special pentru Crăciun, un așternut de mătase, care ne așteaptă îmbietor în patul conjugal.

După al treilea pahar de vin îți promite că își pune chiloți cu șnur și face striptease când ajungeți acasă.

După al patrulea, al cincilea și al șaselea pahar de vin, tace îmbufnat(ă).
După al șaptelea pahar se transformă într-o sticlă de șampanie cu un dop ce e pe punctul să facă poc, iar, după al optulea pahar, pur și simplu explodează și le spune tuturor ce crede despre ei.

Pe parcursul festivității, atmosfera oricum se deteriorase. Masiv. Ca în piesa lui Ayckbourn, mesenii încetează să se ia doar de tine și încep să-i atace și pe ceilalți. Țipetele și urletele, inițial răzlețe, devin din ce în ce mai frecvente și capătă din ce în ce mai mulți decibeli. După discursul partenerului sau partenerei tale, scandalul, conflictele, zbierătele și pumnii în masă se generalizează. Adolescentul iese din baie ca să participe și el la distracție. Unii încep să arunce cu ouă, roșii sau plăcinte în cei pe care au pică, iar alții se dau ușurel cu capul de masă. Tu, avînd în minte scena descrisă în piesa lui Ayckbourn, te duci tiptil, îți iei iPad-ul plus boxa asociată și pui, cu sonorul la maximum, colinda Jingle Bells.

Nota B365.ro: Carmen Toader este psihoterapeut de formare psihanalitică și membru al Asociației Române pentru Psihoterapie Psihanalitică.

Sursa foto: Dreamstime