CONTRIBUTORS

De ce negăm dezastrul climateric. Cele mai banale trei explicații ale conspiraționiștilor

Există o anxietate a oricărui fel de sfârșit. Fie el fizic sau relațional sau planetar. La orice fel de moarte a celor dragi, se strigă cel mai adesea: "Nu pot să cred!!”.

Așa cum există o tanatofobie – frica de moarte – din ce în ce mai mare cu cât înaintăm în vârstă – și, atașată ei, există o negare a morții iminente fiecărui minut – „Nu mi se poate întâmpla doar/chiar mie!”. 

Pe de altă parte, Climatologia nu este o “problemă doar de dânșii inventată”, ci este o știință mai nouă, ajunsă la un grad de maturitate astfel încât putem să-i dăm girul de știință a Naturii cu un grad destul de mare de probabilitate. 

Ecologia (ecos: casă și logos: știință) nu vine de undeva de sus, adică de-acolo unde se dă mai tare sau mai încet căldura (gen Iluminatti) și nu a inventat-o nici Soros, nici Al Gore, nici Bill Gates, nici Sir David Attenborough, și nici oceanologul Jacques Yves Cousteau, cel care a vizitat in 1990/91 Delta Dunării și care ne spunea: „Nici nu știu cum mai trăiesc Delta și Dunarea la câte le-ați făcut”. 

Cu-atât mai puțin Greta Thunberg, copilul care a scos în stradă câteva zeci de milioane de copii, pentru simplul motiv sociologic că ei vor fi în mijlocul apocalipsei rezultate din cei două sute de ani ai industrializării fără limite și cauzate de genuinii pionieri ai progresului industrial tehnologic, recte părinții și bunicii noștri, și continuată astăzi de cea mai poluante două industrii pe cap de locuitor din lume: Armata și Criptomenedele.

În Ecologie, o materie interdisciplinară, ca și fizica – se regăsesc metode matematice și fizice, metode fiziologice, metode geologice șamd. 

Precursorii acestei științe încep de la Charles Darwin și Ernst Heinrich Haeckel (1866): „Studiul interacțiunii dintre organismele vii și ambient și organismele vii între ele în condiții naturale” și James Lovelock („Gaia Hypothesis”, 1972), care spune că Planeta este o ființă vie în integralitatea sa, iar interdependențele dintre organismele vii sau ecosisteme sunt la fel ca în trupul unui om la decăderea unor organe: procesul de degradare este exponențial. 

Dacă o mai cuplăm și la teoria lui Jung despre conștientul sau inconștientul colectiv, atunci putem spune că negarea autodistrugerii climaterice este la fel de „normală” ca negarea oricărei culpe de omor cu premeditare al celulelor canceroase din corpul Planetei, astăzi cu o temperatură ridicată a corpului cu peste 1,5 gr Celsius. Căci, așa cum corpul nostru moare la o temperatură mai mare de 40 de grade, așa și planeta (se) defectează ireversibil la o creștere de peste 2 grade Celsius a temperaturilor globale (graficul de mai jos e foarte grăitor)

Bunăoară, până la ce grad de adevăr climatic putem accepta și partea ireversibilă a veștilor proaste, dar curat științifice!? 

Ca orice conspirație proastă – gen: „Pământul este plat / Nu există extratereștri / Pe Kennedy l-a împușcat un nebun cu simpatii comuniste / Pe lună nu a aselenizat nimeni. Totul a fost într-un studio de televizune” – și cea a anti ecologiei pleacă dintr-un anume soi de încremenire în pragul de sus al rezilienței noastre psihologice, pe care, lipsa de informare și educație al “pacienților”, se cimentează într-un fel de  “Las că știm noi că nu-i chiar așa / Lasă că știm noi de unde vine asta!”. 

Așa cum am prefera, dpdv psihologic,  de o mie de ori mai repede să credem că  „Elvis nu a murit, ci și-a înscenat moartea și trăiește pe o insulă de care știu doar câțiva oameni”, moartea Planetei este cu atât mai puțin neverosimilă. Pentru că intima credință atavică este că Pământul face parte dintr-un Univers infinit, și, pe cale de consecință, Pământul este infint la rândul său prin capacitatea sa de regenarare… infinită.

Așa că, în ultimii două sute de ani am călcat „la podea” limitele auto sustenabilității noastre, până când inerția industrializării a devenit atât de mare încât azi este foarte greu să ne mai oprim, deși soluții există. Iar reversul presupune o activitate comună, globală, da, printr-un efort cyborgic, coordonat de către lideri și organizații mondiale, de unde și senzația anti globaliștilor cum că ecologia este „ideologie marxistă”, care are în spate o gașcă de plutocrați care vor să pună de o dictatură sub pretextul siguranței planetare. Când, de fapt, după negaționiști, este o tiranie sadea, în care afacerile cu certificate verzi, mașini electrice – care „sunt la fel de poluante” (fals), sau cu interzicerea mâncatului de carne, deci a creșterii animalelor, nu fac decât „să mai facă ei niște afaceri noi”, la pachet cu măsuri coercitive în care noi vom mânca pastile și ne vom transforma în cât mai mulți homosexuali ca să nu ne mai înmulțim pe Planeta asta supraîncărcată. 

Iar scenariile sunt atât de diverse, pe cât sunt paradele lgbt.

Certitudinile ne panichează. Cum ai putea să trăiești cu certitudinea, atestată științific, că nepoțeii și chiar copiii noștri ar dispărea într-un mare Big Bang climateric!? Am innebunit înecați în durerea anxietății celui mai mare sfârșit din existența noastră (a se vedea filmul “Melancholia” al lui Lars von Trier). 

Pe care sfârșit, nu-i așa, „Vrem să-l trăim cum vrem Noi, Nu cum vor alții, care fac afaceri pe spatele nostru. Pentru că așa a fost dintotdeauna”. 


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button