De ce m-am retras din cursa de 400 metri

19 aug. 2022
9024 Afișari
De ce m-am retras din cursa de 400 metri
Adrian Teleșpan

Am 42 de ani, nicio proprietate, un câine de aproape 16 ani cu o ușoară demență care icnește acum în spatele meu ca să îl dau jos de pe canapea, după care va icni ca să îl urc înapoi. Mai am o canapea și două fotolii care nu locuiesc cu mine și o poprire pe cont. Ideea de bani puși deoparte pentru pensie face suicidul o oportunitate de dezvoltare personală. Mă doare ușor la lombar, ar trebui să îmi schimb dantura ca să zâmbesc mai proaspăt în fața oricărui destin, am un genunchi stâng căruia îi vine să plângă când dansez, lenea mă caută foarte des pentru că sunt partenerul ei de conversație preferat, iar conform religiei în care am fost botezat nici Dumnezeu nu are cum să mă iubească, așa că ce pretenții aș putea avea de la mine? Acestea fiind acum înșirate, e evident de ce îmi e foarte ușor să mă pun în locul lui David Popovici și de ce, din punct de vedere psihologic, sunt identic cu un campion.

Și poate că unii dintre dumneavoastră o să ziceți, hahaha, ce glumește ăsta, dar nu. Aceasta nu este o glumă. Eu sunt un campion, la fel cum sunteți și dumneavoastră, cel care citiți acest articol. Este evident că viața este deosebit de frumoasă, dar este la fel de evident că viața nu este chiar ușoară și nu are niciun rost să mai prezentăm aici toate rahaturile cu care destinul trage în noi folosindu-se de praștia așa zisei întâmplări, gen cancer la copii. 

Nimic nu se potrivește mai bine vieții decât vorba aia cu important e să participi. Din punctul meu de vedere. M-am născut, acum ce dracu’ să fac, particip. Partea proastă e că totul în jurul nostru ne învață că important e să câștigi. Pentru că așa cum în Rai există Dumnezeu, apoi îngerii importanți, apoi mai puțin importanți și tot așa până la pulimea îngerească, adică îngerii ăia mici și grăsuți care își cer scuze când îi calcă pe ăia mari pe aripi, tot așa și pe pământ e nevoie de ierarhii și clasamente care e evident că sunt foarte bune și constructive mai ales în prima parte a vieții când ți se spune repetitiv de către părinți că alți copii sunt mai buni decât tine.

Și așa s-a ajuns ca, într-o societate în care e corect să milităm pentru egalitate, să fugim fix de egalitate, pentru că suntem învățați că mult mai important decât a fi egal e să fii primul, cel mai bun. Adică suntem într-un punct paradoxal în care, dacă s-ar organiza un concurs mediocritate ar fi unul care ar câștiga, cel care ar fi cel mai mediocru, ceea ce l-ar face excepțional și l-ar descalifica, pentru că excepționalul nu are ce căuta la un concurs de mediocritate, asta dacă nu cumva câștigătorul ar fi cel aflat fix pe poziția de mijloc a clasamentului sau și mai bine, ar câștiga toți. 

Sunt curios ce ar răspunde orice campion la întrebarea: Cum te-ai simți dacă toți participanții din finală ar fi scos același timp sau aceleași puncte și ați fi luat toți aurul? Ar fi satisfacția la fel de mare? Te-ai bucura la fel de mult? 

Bine, veți spune, ierarhiile ne fac să fim mai competitivi, să muncim mai mult, să tragem mai tare. OK, așa o fi, dar în același timp ierarhiile fac ca doar un procent infim din populația globului să se bucure de victorii, în timp ce restul se bucură de dezamăgiri. Ni se pare firesc? Wow, o întrebare retorică. Nu la fel este și cea din titlu la care o să vă răspund chiar acum. M-am retras din cursa de 400 de metri pentru că era o cursă. “It’s a trap!” am auzit de foarte multe ori în filme, iar competiția e aproape de fiecare dată o capcană, o cursă în care David Popovici nu a căzut pentru că, așa cum a spus și domnia sa de mai multe ori, înoată cu bucurie și se distrează când înoată. Sigur că se bucură când câștigă, dar important e că nu se bucură DOAR atunci.

Și mai distractiv, însă, e atunci când participi la cursă nu doar în calitate de concurent, ci și în calitate de spectator, de observator al propriei participări în această cursă infernală numită viață, iar viața chiar e regina tuturor probelor, pentru că atunci când reușești să te uiți din tribună la tine în bazin o să îți dai seama că: “Bă, înot în ditamai furtuna”! Și atunci fiecare zi e o victorie, iar fiecare zâmbet e o medalie și e firesc să îți vină să râzi încontinuu când vezi că tu și doar tu te medaliezi cel mai eficient, în văzul lumii, dar și în propria intimitate și chiar din mijlocul a ceea ce am numi mediocritate. 

Așa că, draga mea cititoare sau dragul meu cititor, dacă nici astăzi nu ai luat Palme d’Or în timp ce te spălai la subraț, dacă nu ai devenit campion olimpic la prăjit ochiuri înainte de 8 dimineața, dacă nu te-a sunat Michael Jackson înainte să moară Salam, dacă nici măcar nu ai ajuns primul din casă la baie, poți cel puțin să râzi că faci față mediocrității, la fel cum am râs și eu adineaori când m-am șters la gură cu prosopul de la bideu. Eeeee, veți spune, te-ai plâns tu în prima parte a textului, dar ai bideu. Nu e al meu. Sunt la cineva. Mersi pentru înțelegere. Atât pentru astăzi. Doamne ajută și Doamne ferește, pentru o medalie, te rog zâmbește! Addy.

Cookies