CONTRIBUTORS

De ce facem alergie la ambrozie

În Dicționarul Explicativ al Limbii Române, DEX pentru prieteni, ambrozia este definită ca fiind hrana sau băutura zeilor care dă nemurire și tinerețe veșnică. Nu este de mirare că noi, oamenii, suntem alergici la așa ceva. Noi refuzăm să acceptăm că eternitatea ne-ar putea atinge în vreun fel. Chiar și celor mai credincioși sau spirituali dintre noi ne e frică de moarte, deși aceasta ar trebui să fie sinonimă cu trecerea în eternitate, nu cu trecerea în neființă. E cumva la mintea cocoșului că un concept care propune fericirea veșnică să ne producă alergii nouă, celor care suntem obișnuiți cu a ne fi greu. Pe Pământ e un fel de concurs, așa, între oameni legat de cui îi e mai greu.

Omul are, după cum știți, două certitudini: nașterea, să îi spunem punctul A, și moartea, să îi spunem punctul B. Perioada dintre acestea două, denumită viață, este, însă, cum nu se poate mai incertă. Suntem foarte conștienți că între punctul A și punctul B orice este posibil, dar ignorăm cu o eleganță desăvârșită faptul că liniștea este una dintre aceste posibilități și așa ajungem, cei mai mulți dintre noi, dacă nu toți, să fim alergici la viață, în sensul că aceasta ne induce multe senzații neplăcute de tipul fricii, vinei, frustrării, șamd.

Cea mai mare plăcere în viață

De multe ori fugim de confruntarea cu aceste noțiuni extrem de neplăcute și ne complacem în a fi alergici la viață. E posibil ca în chiar aceste moment unii dintre dumneavoastră să spună: “Ce plua mea zice ăsta aici? Că eu voiam să văd de ce fac alergie, nu să citesc un căcat cu tentă spirituală…”. Căcatul, dacă îmi permiteți să fac o paranteză, este unul dintre aspectele cele mai spirituale ale vieții. Îmi zicea acum câteva zile o prietenă că s-a uitat la o conferință susținută de Sadhguru, iar domnia sa spunea acolo că cea mai mare plăcere a omului, ÎN VIAȚĂ, este să se cace. Știu, nu sună deloc literar sau jurnalistic, dar sună foarte firesc. Și, dacă stăm să ne gândim un pic, cu toții am avut momente în care am tânjit după o descărcare masivă. Cu toții am avut momente când aveam nevoie să lăsăm la vatra conținutul de care nu mai aveam nevoie. În plus, gândiți-vă cât de familiară ne este acea ușurătate a ființei specifică momentului când te ridici de pe toaletă, mai lejer cu câteva sute de grame.

Un act de mare amploare

Cu mare bucurie îmi aduc aminte un moment, nu mai știu anul, când, în timpul unui astfel de act, în prezența unei opintiri colosale, din aia cu sudori pe tâmple, mi-a trecut prin minte un gând de o frumusețe rară: “Cred că o să mă cac o sirenă!”, mi-am zis. Nu am avut dreptate, dar produsul final mi-a amintit de o întrebare retorică pe care o văzusem pe internet cu ceva vreme în urmă. “Vă dați seama că, la un moment dat, un om a făcut cel mai mare căcat din lume și nu a știut?”. Știu că atunci când am citit întrebarea mi-a venit în cap Menumorut. Era ceva carte de istorie când eram mici în care era un desen cu Menumorut, iar dumnealui era foarte masiv, capabil să dea răspunsul acestei întrebări retorice.

Căcatul, din punctul meu de vedere, este o metaforă izvorâtă din trup pentru cum trebuie curățat psihicul. Toți avem căcaturi. Pe unele dintre noi le purtăm cu noi zeci de ani, de parcă ne-ar fi drag de ele, le îngrijim, le mângâiem, le transformăm în prietenii noștri imaginari. Pe cât de imaginari, pe atât de prezenți, dar suficienți încât nu mai vedem fix prezentul. Corpul ne dă o lecție senzațională aici. El spune așa: “Uite, ai mâncat ceva, ți-ai oprit în organism ceea ce îți trebuia, elimină acum ceea ce nu îți mai trebuie.”

„A elimina” este cheia câștigului

Fizic e simplu. Psihic însă, suntem de o constipație senzațională. Prin prisma fricilor, frustrărilor sau a vinei, omul a ajuns nu doar să fie alergic la viață, dar să fie alergic la om, iar alergia aceasta are ca efecte relații nesănătoase care ne fac să ne simțim nicidecum ușurați. Neluând exemplul căcatului, acest concept scârbos despre care ne e chiar rușine să vorbim, noi nu considerăm experiențele noastre hrană din care să păstrăm ceea ce ne e de folos. Transformăm lecțiile în indigestii și, în loc să le luăm, să le digerăm și să le eliminăm, le ținem în noi, uneori, o viață.

Pe vremea când aveam un job stabil, scuza pe care o foloseam atunci când nu aveam chef să merg la muncă era: “Bă, nu pot să vin, am diaree!”. Merge perfect, rușinea pe care o atrăgea după sine conceptul de căcat nu conferea posibilitatea de prelungire a discuției. Nimeni nu întreba ce culoare are, ce consistență, etc. Dar mie, căruia nu îmi era rușine să îl aduc în discuție, îmi aducea o zi liberă. 

În fine, ideea e să nu ne mai fie rușine cu propriile căcaturi, pentru că nu e om care să nu le aibă, iar aducerea lor la lumină, înainte de a trage apa peste ele, este cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru noi înșine. 

Te simți ușurat când ajungi la concluzii

Am avut tendința de a-mi cere scuze pentru eventualitatea în care repetiția destul de frecventă a cuvântului căcat din acest text v-ar fi lezat puritatea. Doar am avut-o. După ce am trecut de ea am revenit la bucuria de a discuta cu dumneavostră despre ceea ce este natural. Și, ca o concluzie, alergia la ambrozia asta a zeilor, o facem pentru că ne-am obișnuit să ne considerăm mici. Zeii o puteau bea liniștiți, penru că nu aveau părerea asta despre ei. Cam atât. Doamne ajută. Să ne auzim ușurați.

Nota B365.ro Noi rămânem la bucuria de a discuta cu Teleșpan despre ORICE:


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button