De ce era cât pe ce să leșin la “Diavolul se îmbracă de la Prada 2”, la AFI Cotroceni

Totul a început cu un delir aproape mistic. Săptămâna trecută, marți, l-am sunat pe prietenul meu, Emăly (ă-ul e aproape mut), ca să ne mai vedem și noi. Și nu prea ni se sincronizau programele, mai ales că eu sunt șomer și, din una în alta, mă întreabă: Auzi? Nu vrei să vii mâine cu mine la „Diavolul se îmbracă de la Prada 2”? Lăsând la o parte că puteau să-i pună titlul „Diavolul tot de la Prada se îmbracă” sau „Diavolul încă se îmbracă de la Prada”, dar nu le-a venit ideea, că nu m-au întrebat pe mine, am zis că mă duc.

Problema era că a doua zi și el și eu aveam niște chestii de făcut foarte în buza începerii filmului, care era la AFI Cotroceni în Drumul Taberei, dar, până la urmă, ne-am dat amândoi peste cap ca să ajungem, ceea ce a fost un lucru minunat pentru că filmul era miercurea asta, nu aia.

Ca și miercurea trecută, a venit și cea de acum. Eu, știind că mă duc la avanpremieră sau ce o fi fost, mi-am luat și eu ca omul simțit haine curate. Emăly și cu mine am stabilit că ne vedem la 19:30 la mall, ca să avem timp să ne luăm nachos. Tariful de la Bolt era mai dinamic decât mecanica cuantică la ora aia, așa că am luat metroul și am ajuns cu douăzeci de minute mai devreme, chiar dacă am mers pe jos vreo jumătate de oră.

Am stat la intrarea aia de la IMAX, am fumat două țigări și am făcut niște poze la lună, că am super zoom pe telefon, iar ea răsărit fix unde mă uitam eu. În acest timp am tot văzut reprezentanți ai ceea ce societetea consideră ca fiind lumea bună a Bucureștiului, care clar mergeau la aceeași premieră, și am început inutil să mă îndoiesc de afișajul meu vestimenar, în sensul că autostima mea scăzută voia să mă facă să mă simt subîmbrăcat.

În fine, a venit și Emăly, am urcat la cinema, am primit biletele și mare mi-a fost bucuria când am văzut că aveam locuri la VIP și nu mai trebuia să dau bani pe nachos și suculeț. Fără jenă, mi-am luat de toate, când am intrat în cinema ziceai că vin de la Mega. O cutie de nachos cu sos de brânză, una cu sos picant, un pahar reciclabil cu o băutură răcoritoare cu zero zahăr, dar nu aia care îmi place mie, o apă minerală și un cocktail care semăna cu Campari orange, dar nu era, în schimb era foarte bun.

Pentru că sunt o persoană dedicată, am terminat cutiile cu nachos până să înceapă filmul, vai ce rău mi-a părut că nu-mi luasem și una de popcorn, în fine, am îndurat regretul. Ca să nu par chiar țăran pe durata întregii experiențe, am zis că aștept să iasă două persoane și dupe aceea mă voi duce și eu să-mi mai iau nachos.

A durat ceva, adică vreo patruzeci și cinci de minute până la aprovizionare, că nici nu-mi venea să plec, pentru că tot așteptam să se întâmple ceva în film. Dar a meritat pe deplin, am prins sosul de brânză aproape fierbinte și știm cu toții că nu e mereu așa. Maxim călâu prinsesem până atunci.

Am ras tot în zece minute și m-a luat, frații mei, o aplecare, că nu cred că mai pun gura pe sosul ăla de brânză cel puțin jumătate de an. Noroc cu apa minerală care e băutura mea preferată, deși unele guri rele spun că faci piatră la rinichi dacă bei doar din aia. Și cu pachetul de Airwaves pe care l-am găsit în buzunar. M-a luat un pic cu gălbeneală pe la genunchi, de ce să vă mint, dar noroc că filmul a durat destul cât să-mi revin.

Filmul, ce să vă zic, nu e un dezastru. Nu e o tragedie. Putea fi și mai departe de ideea de tragedie dacă mureau mai mulți în el, nu doar unul. E ca și cum ai încerca să resuscitezi o persoană care nu are nevoie de resuscitare. Evident, „Diavolul se îmbracă de la Prada 2” are și părțile lui bune. Costume și decoruri extraordinare și, în plus, e o fază în care Emăly din film urlă la Donatella Versace și mi-a plăcut foarte mult momentul ăla. Și secvența cu Meryl Streep singură la magazin e foarte maiestuoasă din punct de vedere vizual. E clar un film de clătit ochii, numai bun pentru relaxare în weekendul acesta prelungit care nu lasă speranțe de activități exterioare în București.

Cam atât pentru astăzi. Sper că e evident pentru toată lumea că orice formă de cumpătare ne poate ajuta în orice circumstanțe să ne păstrăm decența. N-a fost cazul meu, dat sper să fie. mai încolo, gen. Doamne ajută și Doamne ferește, moderația oricând ne priește. Adișorul Neprădătorul.