De ce Colectiv nu ar fi luat nimic la Berlin, dar a ajuns la Oscar

16 mart. 2021
318 afișări
De ce Colectiv nu ar fi luat nimic la Berlin, dar a ajuns la Oscar

Văzut Colectiv. E bun. Probabil cel mai bun produs cinematografic românesc all time. Și nu, nu ma intereseaza automatismele piaristice sau ideologice, worldwide Tolontan și Voiculescu or să conteze la fel de puțin. E bun dintr-o perspectivă mult mai primară. 

Oricât de paradoxal pare, avand in vedere subiectul, e prima oară cand nu mai vindem cinematografic mizerabilism. Trecând peste antipatiile noastre interne, e prima oară cand în exterior răzbate (prin film) o societate care nu se mai definește prin televizorul cărat cu pătura, dormitul în ruine sau vanzarea sexului ca-n suburbiile post-apocaliptice ex-sovietice.

Adică prin temele care au făcut mari regizorii multi-premiați ai abjectului. E prima oară când suntem încălțati, folosim computere, probabil și furculite la masă. În acest film despre dezinfectanti ucigași, oamenii obișnuiți par că folosesc săpunul și periuta de dinți. 

Pentru produsul românesc de export numit film, asta e ceva complet nou!

E prima oară cand subiectul nu mai e de un absurd marginal si irelevant, făcut exclusiv de dragul șocului pseudo-artistic de festival. E prima oară cand parem că avem o atitudine și un grad de abstractizare apropiat mileniului în care trăim, prima oară cand ieșim din atemporalul congelat și rocambulesc construit cu migală de cinematografia noastră. 

Cum, o să spuneți, când filmul exact depictează o realitate mai grotescă și criminală prin anvergură decât orice artisticărie de până acum? Da. Dar mai arată și că societatea românească nu e o masă amorfa confundabila cu tribalismul politic. Ca nu suntem toți scatofagi neolitici nevrotici și analfabeti, trăitori doar în emoții primare papa-caca, zăcând în dezinteres și zoaie, striviți de inevitabil și de comandamente nedeslușibile. Adică așa cum ne-a reflectat exclusiv și obsedant filmul românesc. 

Pană și sunetul editat civilizat transmite într-un mod subtil asta. 

Mi-e indiferent ca Tolontan (de care poa’ să-mi placă sau nu) e piesa principală a reprezentării grijilor mele de orășean decent și aproape european trăit în mileniul 3. Spectatorul extern n-are grilele noastre interpretative. El vede altceva.

Pentru că filmul este o frescă civilizațională a unei societăți pe care privitorul o interpretează inconștient aproape arheologic. Fiecare detaliu are o semnificație simbolică, răspunde la niște clișee civilizaționale care plasează o societate, o țară, în timp și spațiu. Pentru prima dată după mult timp nu-mi mai e rușine cu asta. 

Cred ca ultimele imagini plecate de aici de care nu mi-a fost rușine au fost în decembrie 1989.  Când, tot așa, am răsturnat premiza universală în care ne-a înghesuit ca pe vite politicul și din care s-au hrănit următorii 30 de ani cinematograferii: că suntem o specie condamnată la extincție de pre-homo sapiens.

Nota B365.ro: O dată pe săptămână, Tudor vine cu o perspectivă nouă (dar mereu fermă ;-P)  asupra lucrurilor pe care le băgăm (uneori prea) mult în seamă sau asupra acelora pe care le ratăm, că ne luăm cu treaba, cu postările și cu comenturile la primele pe feisbuc. Niște good reads, aici:

Cookies