CONTRIBUTORSNICE TO MEET YOU

De ce Clujul este mult mai bun decât Bucureștiul

Există o întreagă cultură de opinie care spune, deja, de ani de zile, că municipiul Cluj-Napoca este de o mie de ori mai cool, mai mișto, mai frumos, mai impecabil, mai splendid, mai superb, mai sublim decât municipiul București, capitala României, țara în care trăim noi, cauză din care ne numim români. S-au scris foarte multe sute de mii de argumente menite să susțină această ipoteză.

Toată treaba asta a pornit de la faptul că noi, oamenii, suntem obișnuiți să facem comparații, deși e evident că acest concept, al comparației, nu ne face bine. Comparația este sursa judecății, iar judecata e singura treabă care ne împiedică să ne vedem egali. Toată lumea militează pentru egalitate în timp ce toată lumea face comparații, ceea ce este un paradox. Când zic toată lumea, mă includ inclusiv pe mine.

Încă din fragedă pruncie suntem supuși comparațiilor. Sunt foarte puțini copiii, cel puțin în generația mea, pe care părinții nu i-au comparat cu alții mai buni. Toți aveam un coleg care învăța mai bine, care petrecea mai multe ore studiind, care, per ansamblu fmm, era mai bun. Apoi, încă de mici, învățăm periodic, sistematic și cu răbdare că există alții mai deștepți, mai proști, frumoși, mai urâți, mai înalți, mai scunzi, mai slabi, mai grași, care se îmbracă mai bine, care se îmbracă mai bine pentru că au mai mulți bani, etc. Asta cu banii e chiar definitorie pentru un popor post comunist care știe încă foarte bine ce este sărăcia și care știe la fel de bine că banii aduc fericirea. 

Viața înaintează apoi într-o stagnare perpetuă pentru noi toți. Ne comparăm tot. Nasul, buzele, portofelul, casa, mașina, chiria, creditele, studiile, unde ne-am făcut studiile, unghiile, hainele, chiar și talentul ni-l comparăm, iar de multe ori nici nu observăm că pe sub ambalajul comparației se strecoară, de o manieră nenatural de fierească, fustrarea, invidia, frica de eșec și multe alte concepte la fel de nefericite. Comparațiile și etichetele pe care comparațiile le atrag după ele sunt rodul unei judecăți care pe noi, la nivel de specie, ne ține un pic pe loc, dar asta e OK având în vedere că “de evoluție nu scapă nimeni”, cum mi-a zis mie doamna președinte de bloc.

Comparația e mai puțin bună decât necomparația

Punem etichete încontinuu. Grașii nu arată bine. Slabii nu arată bine. Homosexualii nu sunt ok, homofobii nici ei. Moldovenii violează mai mult, ardelenii sunt înceți. Bucureștiul e un jeg, oltenii sunt niște împuțiți, până și religiile sunt unele mai bune decât altele. Și Dumnezeu ajunge într-o formă să fie mai bun decât în alta.

Poate că singurul rost valabil al comparației, pentru specia noastră umană, este acela de a-i vedea și înțelege nocivitatea și inutilitatea. În sensul, că OK, am văzut, am comparat, am realizat cum ne face comparația să ne simțim, iar acum vrem să o schimbăm pe altceva, pe opusul ei ar fi cel mai firesc.

Care este opusul coparației veți întreba? Opusul comparației este necomparația! WOW! Nu? V-am spart cu asta. Opusul comparației este aprecirea altui om ca făcând parte din aceeași specie ca tine. Opusul comparației e că fiecare face ce poate. Opusul comparației este bucuria de a vedea alt om. Opusul comparației este bucuria de a împărți planeta asta cu alți oameni și de a împărți Universul ăsta cu cine stie cine. Inclusiv cu extratereștrii ne comparăm, deși nu am văzut niciunul și, tot timpul, extratereștrii sunt mult mai deștepți decât noi, dar noi îi învingem cu sufletul, cu emoția, cu iubirea. Și fix sufletul ăsta care e la fel în fiecare dintre noi rămâne invizibil în raza de acțiune a comparației. Pentru că de ce ai vrea să compari ceva care e la fel? Nu consider că ar trebui să arătăm toți la fel, să ne îmbrăcăm la fel, să fim identici în exterior, pentru că asta ar fi în detrimentul creativității, ci doar să înțelegem că suntem, toți, oameni.

Cine zboară mai repede, rața București sau rața de Cluj?

Am văzut săptămâna trecută în Cișmigiu trei rațe din București. Era friguț, dar nu foarte, iar ele, trei, stăteau, așa, una băgată în cealaltă să-și țină de cald. Pe deasupra lor au zburat la un moment dat, foaaaaaarte lent așa, trei rațe din Cluj. Fâl, fâââââl, fââââââââl, fâl, are you feeling me când zic fâââl-ul ăsta? Rațele de București le-au remarcat pe cele de Cluj și nicio secundă n-au zis: “Uite, fă, ce încet zboară astea!”. Dimpotrivă, le-au făcut un semn, le-au strigat, rațele de Cluj au coborât și au început să se încălzească toate la un loc și singura comparație pe care au făcut-o a fost că le era mai cald împreună decât separate. Pup dulce.

Nota b365.ro: Teleșpan are aici săptămânale doze mici, dar consitente de înțelepciune. Gen:


Recomandarile noastre


Parteneri

Back to top button