De ce-ar fi trebuit să vedeți trei spectacole care nu se știe dacă se vor mai juca vreodată la București

Se știe, omul e ca tâmplarul. Trăiește ce trăiește, după care moare. La fel se întâmplă cu spectacolele de teatru. Care însă, la fel ca oamenii și tâmplarii, nu trăiesc toate la fel. Unele au viață mai lungă, altele mai scurtă, după cât de pricepuți au fost artiștii, sau managerii de teatru, sau după cât de favorabile sau vitrege sunt vremurile. Iar piesele bune, în general își trăiesc traiul, unele chiar mai mult de o generație. Sunt însă și situații, cumplit de nedrepte, în care un spectacol absolut remarcabil are parte de o moarte subită, fără nicio vină sau vreo „boală cronică”. Despre un astfel de caz vreau să vă povestesc azi. 

Cu câteva săptămâni în urmă, mi-a atras atenția afișul unui spectacol promovat de ARCUB: „Anatomii ale dorinței”, în regia Irinei Alexandra Banea. Probabil (încă) necunoscută publicului larg, Irina este unul dintre puținii regizori la care eu merg cu ochii închiși, indiferent ce spectacol montează, pentru că nu e loc de surprize neplăcute. Dimpotrivă!

Ca să înțelegeți de unde vine această siguranță, trebuie să ne întoarcem în timp fix 6 ani. La începutul lui iunie 2016, tânăra absolventă a UNATC Irina Banea își prezenta publicului „mare” propria lucrare de licență, pe care directorul de atunci al Teatrului Bulandra o includea, cu mândrie, în repertoriul teatrului. „Incendii”, de Wajdi Mouawad, un text foarte puternic și dens, care își câștigase notorietatea mondială grație unei ecranizări de excepție a lui Denis Viileneuve, nominalizată inclusiv la Oscar pentru cel mai bun film străin. (detalii aici)

Fără a intra în amănunte, piesa este aproape o tragedie greacă clasică, plasată în vremurile noastre, în Orientul Mijlociu, și surprinde drama unor tineri, frate și soră, care, în încercarea de a duce la îndeplinire testamentul mamei lor răposate, ajung să afle adevăruri absolut devastatoare despre trecutul nebulos al familiei lor. Mai spun o dată, un text greu. Și de citit, cu atât mai mult de pus în scenă. Și totuși, Irina a făcut asta cu „dexteritatea” unui regizor experimentat, alegând calea cea mai simplă (dar nu și cea mai ușoară) de a spune povestea, într-un decor minimal și având în distribuție cu precădere tineri absolvenți, lipsiți de experiență, dar cu o poftă nebună de a juca, fiecare având de interpretat câte 2 sau chiar 3 roluri.

„Incendii” este, după standardele mele, o bijuterie, aproape clasică, dacă n-aș ști că echipa este aproape în întregime din acest mileniu. Nu știu câte reprezentații a avut, cu siguranță însă nu foarte multe, eu am văzut-o în 2018, după care au fost probleme cu sala unde se juca, Ducu Darie s-a dus, s-au schimbat doi directori interimari, niciunul n-a fost interesat de acest spectacol, după care au fost probleme cu banii, cu pandemia, pe scurt, un context general de vise rele. Dar deși „Incendiile” au fost stinse cu câteva găleți de apă rece, probabil pentru totdeauna, focul creativității Irinei arde în continuare cu vâlvătaie!

Revenim în zilele noastre. Irina n-a mai avut loc la Bulandra, teatrele de proiect sunt îngropate, la Național nu ajungi dacă nu ai un (re)nume sonor, sau măcar haine noi, ca ale împăratului, așa că tânăra regizoare a trebuit să-și ia arta pe cont propriu. Așa s-a născut spectacolul de la ARCUB, și nici de această dată, deși poate ar fi fost mai sănătos, Irina n-a ales calea ușoară. Începând de la text, care de fapt sunt trei texte de Shakespeare („Othello”, „Macbeth” și „Iulius Cezar”), puse într-un alambic imaginar din care este extras un fir roșu care unește, dintr-o anumită perspectivă, cele 3 personaje principale din fiecare piesă. Performanța este uluitoare, pentru că atât cei care cunosc textele, cât și cei care nu, vor recepta cât se poate de limpede mesajul (adică ce a vrut autorul să ne spună). Scenele sunt decupate cu precizie chirurgicală, iar „sutura” este pe cât de solidă, pe atât de discretă. O altă bijuterie, pe care însă iarăși nu știu dacă și când o mai puteți vedea, pentru că e al naibii de greu să se alinieze toate astrele necesare – să fie sala disponibilă, să nu aibă actorii alt program etc etc. Până va mai fi programată, urmăriți site-ul ARCUB sau contul meu de Facebook (postările despre teatru sunt singurele publice) pentru update-uri… 🙂

Cel de-al treilea spectacol este o… trilogie. O „Trilogie belgrădeană”, care are în comun cu cele două piese ale Irinei Banea doar faptul că protagoniștii, adică actorii, sunt studenți în anul 1 la master, la UNATC. Regia îi aparține lui Victor Ioan Frunză, secondat de Alexandru Pavel, iar scenografia și costumele sunt realizate de Adriana Grand. 

Deosebit de actuală, prin prisma conflagrației ruso-ucrainiene care a izbucnit la doar o aruncătură de rachetă de România, piesa scrisă de Biljana Srbljanovici surprinde drama oamenilor dezrădăcinați de război. Alt război decât cel de azi, dar unul cel puțin la fel de aproape de noi. Suntem în ultima zi a anului 1996 și sârbii împrăștiați în toate colțurile lumii se pregătesc să sărbătorească Revelionul, cu bune, cu rele, dar mai ales cu dor de țară. Doi frați (cam cocalari) în Praga, două familii de intelectuali la Sidney, și doi artiști – un actor și o pianistă – în Los Angeles. 

Fiind un examen, atât la propriu cât și la figurat, regizorul le-a lăsat actorilor mână liberă să pună în valoare „schizofrenia” unui text foarte profund. Asta însemnând să îmbine armonios comicul de situație, care abundă în fiecare din cele trei scene, cu dramele personale generate de pribegia forțată. O adevărată provocare și pentru actori cu experiență, și cu atât mai mult pentru studenți, care însă nu-și dezamăgesc nicio clipă profesorul.

Întrucât spectacolul a fost doar găzduit de Teatrul „Metropolis”, nu există o pagină de internet în care să găsiți detalii legate de distribuție, producție și, eventual, alte reprezentări, așa că voi menționa aici toți actorii implicați. Iar dacă veți avea vreodată șansa să vă întâlniți cu această piesă, nu ezitați! Viitorul sună fucking bine!

Așadar, în ordinea numerelor de pe tricou: David Drugaru (Kica), Dragoș Andrei Stoica (Mica), Iulia Maria Bibu (Alena), Roberta Antonie / Teona Stavarachi (Sanja), Șerban Ghilvaci (Milos), Matei Constantin (Dule), Ana Vînău (Kacia), Lorin Presecan (Iovan), Miki Ducu (Mara) și Adelin Eduard Dajbog (Maca).

Nota redacției: Stagiunea se apropie de final, dar #cronicardupăureche vă invită să profitați de ultimele șanse până la toamnă ca să vedeți câteva hituri ale acestei stagiuni:

• Familia Addams – Teatrul Excelsior
• No mans land – Teatrul Național
• Opera de trei parale– Teatrul Excelsior