De ce ar fi bine ca aur să câștige alegerile

18 feb. 2022
903 Afișari
De ce ar fi bine ca aur să câștige alegerile
De ce ar fi bine ca aur să câștige alegerile

Introducere

Că sinuciderile nu sunt niciodată plăcute nu poate fi decât o părere destul de subiectivă, pentru că cei mai mulți dintre oamenii care se sinucid nu discută ulterior și nici nu scriu despre asta. Pentru unele religii, cele care îi resping pe sinucigași, moartea lor pare chiar să vină din altă parte decât de unde vine moartea obișnuită sau normală, ceea ce, privit cu o splendidă detașare, mie îmi creează o stare de bine, pentru că nimeni, nici măcar moartea, nu merită să stea singur. Îmi imaginez cum moartea normală se întâlnește cu moartea sinucigașilor și mai povestesc și ele ca tot omul ce au mai făcut, ce au mai gătit, pe cine au mai cunoscut, ce dezamăgiri sau bucurii au mai avut. Inevitabil, atunci când stau de vorbă, cele două concepte inventate de om stau picior peste picior și fumează. Aia normală, slim, cealaltă trabuc. 

Bine, privind prin perspectiva logicii și având în vedere că amândouă lucrează încontinuu, e firească întrebarea dumneavoastră: Când mai au ele timp să se mai întâlnească? Vă reamintesc cu acest prilej că, la un moment dat, domnul Pablo Picasso a zis că “tot ceea ce ne putem imagina e real”. E posibil să nu vi se pară un citat verosimil, dat, totuși, domnia sa a pictat niște tablouri, nu? Dacă mi-ar fi spus mie treaba asta în față, i-aș fi răspuns “Doamne-ajută!”. Poate vă gândiți că moartea sinucigașilor are un program mai lejer, dar nu e așa. La fiecare 40 de secunde, un om de pe planeta asta se satură. De el înșuși și de viața lui. Problema asta vine din faptul că noi, ca specie, am reușit să punem un foarte mare preț pe individ și să ignorăm gratuitatea și splendoarea faptului că suntem mai mult de atât. Nu zei separați, ci zei împreună, adică. Această disociere ne face să uităm cât de interconectați suntem. Vă spun în continuare o poveste care a ajuns la urechile mele și care dovedește că suntem.

Capitolul I – Roxana Georgiana Maldin

Nu era pentru prima dată când Iubirea, prost interpretată, ducea la un gest atât de dramatic cum e imaginea unor adidași Nike albaștri care depășesc cu aproape jumătate din lungimea lor marginea terasei unui bloc de zece etaje. Adidașii păreau să calce peste parcarea din spatele blocului, stângul o Dacia Logan verde, iar dreptul un Fiat 500 albastru deschis cu gene la faruri. Roxana nu era în apele ei nici când făcea baie în propria cadă. Copilărise la Galați, într-o familie în care se urla atât de mult, încât Iubirea era confundată cu Liniștea, deși sunt același lucru. Mă rog, la ei Liniștea se confunda cu lipsa zgomotului, o mare eroare umană. 

Ca urmare a acestei perioade de 18 ani mai puțin plăcute din viața ei, Roxana a decis să caute obsesiv Iubirea și să o confunde cu a fi lângă un om care nu urlă. Ultima dată o confundase cu Liviu Gigi Stănescu, un specialist în medicină paliativă de cincizeci și doi de ani de la Spitalul Fundeni care, în ultimele două decade, decisese să își retrăiască prima tinerețe, mai ales că soția lui era psihiatru, situație pe care nu o doresc nimănui. Relația dintre Roxana și Liviu se încheiase în urmă cu două luni, chiar înainte de sărbători, pentru că Liviu o descoperise pe Manuela, dar nu despre ea e vorba aici. Ceea ce nu intuise Liviu din cauza faptului că se uita doar la fundul Roxanei și niciodată la mintea ei era că Roxana era dusă bine cu pluta. Atât de bine că, dacă ar fi plecat cu pluta de la Galați, acum ar fi ajuns cel puțin în Noua Zeelandă. 

Era 13 februarie 2022, iar Roxana nu se urcase pe bloc ca să se sinucidă, ci ca să amenințe. Doar labele picioarelor erau în afara terasei, iar pericolul era minim, pentru că ea se legase cu cordonul de la halatul de baie de o plasă de sârmă pusă pe bloc ca să crească frumos iedera pe ea.  Roxana scoase telefonul, făcu o poză cu picioarele ieșite în afară și i-o trimise lui Liviu pe Whatsapp însoțită de textul: “Dacă nu ne vedem mâine, sar azi. Și trimit în masă video-ul când când te bat la fund. Apropo de fund, ți-am copiat din telefon multe din numerele colegilor tăi de la Fundeni, noroc că i-ai salvat cu numele de pe site-ul spitalului!”. Roxanei i se părea verosimil să facă treaba asta în contextul în care se mințea că lui îi plăcea să o țină la distanță ca să îi testeze dragostea. Just.

Capitolul II – Liviu Stănescu

Vreo două păsări ciripeau, vântul nu bătea deloc, iar Cerul se holba la el însuși cu ochii închiși. Ciripitul fu acoperit de sunetul espressorului Nespresso care prepara o capsulă Livanto, singura pe care Liviu o bea din momentul în care o descoperise, pentru că așa îl striga maică-sa pe el când era mic, “Livantooooooo!”. Iar el venea. Lui Liviu nu îi plăcea să audă altceva la primele ore, muzică sau voci, iar în avantajul lui venea faptul că doamna psihiatru nu putea să doarmă înainte de ora patru de dimineața din cauza faptului că mintea dumneaei se tulbura când venea întunericul și îi lua ore bune să se deztulbure. Nici nu se terminase de făcut cafeaua când telefonul anunță un mesaj.

Liviu zâmbi când văzu numele Roxanei și deschise mesajul, pentru că i se păru o oportunitate deosebită să își alimenteze narcisismul atât de devreme, convins fiind că ea se va milogi de el să se împace. Realiză că îl gâdilă și mai tare ideea că cineva să moară pentru el și răspunse sec: “Sari, fă. Vezi dreacu’ să nu rămâi paralizată. PS: Știu că nu ai un astfel de video, că așa e plmea, precaută!”. Dădu send și luă o gură zdravănă de cafea, uitând că e fierbinte. O scuipă în secunda doi pe podea, iar mesajul următor îl prise în timp ce șterge pe jos cu niște prosoape de bucătărie. Deschide telefonul cu intenția clară de a o susține pe Roxana în demersul ei suicidal, enervat că trebuia să facă el însuși o treabă de femeie, dar ups, eroare, era chiar un video cu Roxana bătându-l la cur într-o poziție care nu-l avantaja deloc din punct de vedere fizic, lucru care îl duru foarte tare. Plus că gemea un pic prea feminin, parcă.

Capitolul III – Eugenia Vodă

Pentru fiecare lacrimă există o clipă foarte fină și sensibilă când aceasta are o formă aproape rotundă, imediat după ce se rostogolește din ochi, pe cearcăn. Și, în clipa aia minusculă, în lacrima respectivă se reflectă o lume întreagă. Nu doar din interiorul și profunzimea lacrimii, nu doar sămânța ei, ci și lumea din exteriorul ei. Eugenia Vodă pierduse multe lacrimi. Pe unele le lăsase prin locuri pe unde nici nu-și mai aducea aminte că fusese. Așa se născuse ea, plângăcioasă. Nu era neapărat o dovadă de sensibilitate, ci și o exteriorizare a capacității de a claca mărunt și des. Lacrima de azi era pentru tatăl ei, care își trăia ultimele luni de viață, iar în lacrima aceasta s-au oglindit toate celelalte lacrimi din viața ei, ca și cum acestea urmau să aștepte o eternitate la o coadă întortocheată.

Pe lângă lacrimi, un alt concept care se agățase de viața ca de un colac de salvare era constituit de explicații. Toată viața a trebuit să dea explicații. Era ca și cum o forță nevăzută selecta să intre în lumea ei doar oameni care cereau explicații. Explicase de ce s-a tuns, de ce nu s-a tuns, de ce vrea să se facă make-up artist, de ce vrea să renunțe și să devină chef. Era acrită de explicații. A trebuit să explice de ce a ales o anumită rochie de mireasă în care arată uluitor de frumos și, după căsătorie, a trebuit să explice de mii de ori că nu e ACEA Eugenia Vodă. Asta până când cineva a întrebat-o: “De ce nu te prezinți Jeni Vodă?”, ceea ce a făcut. În lacrima ei se mai oglindea și telefonul mobil care a sunat afișând un număr de fix. “Bună ziua, de la cabinetul doctorului Stănescu vă sun. Va trebui să mutăm întâlnirea de mâine la 7 dimineață în loc de 12.”, “La cât? Nici nu știam că aveți deschis la ora aia.”, “Nici eu. E ok?”, “Da. Sigur!”, “Deci, mai trăiește tatăl dumneavostră…”, “Nu doamnă, vin să iau rețetă pentru morți!”, “Mă scuzați…”, “Sigur!”.

Capitolul IV – Mioara Deneș

Nimeni nu visează vreodată să fie portar. În București. Într-un bloc comunist din Piața Romană, pe o scară unde se află două firme de nutriție, una de videochat, o televiziune fără rating, un cabinet ginecologic, un notar și birourile unei edituri cu profil religios. Nimeni nu visează, dar unii ajung. Cu pile chiar, dar uneori pilele sunt atât de scuzabile, iar scopul lor atât de ordinar, încât se confundă ușor cu destinul. Mioara se îngrășase. Cum stătea pe scaunul din dreapta al mașinii fiicei ei, se jucă un pic cu pantalonii, trăgându-i în sus de nasture, cât să i se contureze foarte pastelat copita cămilei. Râse în sinea ei și se asigură că fie-sa nu o văzuse. Mai trase o dată, copita se contură din nou, iar ea chicoti pe interior.

“Te pupă mama. Mersi că m-ai adus.”, “Stai liniștită… Mai bine mai dormeai un pic…”, “Prefer să vin cu două ore mai devreme decât să schimb autobuze și metrou.”, “Te înțeleg. dacă am moștenit ceva de la tine e comoditatea!”, râd amândouă, “Ai tu timp să iei pastilele dacă îți aduc rețeta când mă întorc de la doctor?”, “Da, mamă, le iau eu! Spor la treabă.”, “Mulțumesc! La fel”, “Eh, ce dreacu’ spor. Am scaun toată ziua!”, mereu râdeau la gluma asta. Mioara se dădu jos din mașină și își aprinse un Pall Mall albastru scurt, măcar bine că-i plăcea să fumeze. Uneori, când plângea, că și ea plângea, fumul îi intra în lacrimi și se transforma într-un fel structuri efemere, înainte ca lacrimile însele să tragă fumul în piept. “Ce deliciu și ce privilegiul să ai lacrimi fumătoare!”, se gândi ea înainte să intre în scară.

Capitolul V – Anemona Urs

Imaginați-vă următorul tablou. O garsonieră din Brâncoveanu, etajul 6, lângă Orășelul copiilor. O singură cameră, așadar, în care se intra dintr-un hol destul de generos pentru o garsonieră. Camera un dreptunghi de 3 pe 6, cu ușa fix la mijlocul uneia dintre lungimi și fereastra pe lățimea din dreapta. În dreapta ușii un dulap cu 3 uși, în stânga o masă cu două scaune pe care e pus un televizor, iar pe lungimea fără ușă un fotoliu extensibil și un recamier. Recamierul, pentru persoanele mai recente, e un fel de canapea extensibilă, cu un loc în spatele spătarului în care poți băga plapuma. În partea din dreapta a recamierului, lângă fereastră, era un scaun cu rotile Deasupra recamierului o carpetă cu sosirea celor trei magi la nașterea celui mai cunoscut Mântuitor. Din cauze necunoscute nouă chipul magului din mijloc fusese rupt, iar peste crăpătură fusese pus un tablou cu următorul citat pe care îl voi traduce din engleză: “KuchiSabishi e cuvântul meu preferat în japoneză și se referă la acel moment când mănânci pentru că gura ta se simte singură”, drăguț.

În acest tablou, după ce deschise ușa camerei, Anemona Urs văzu următoarele trei personaje. Pe fotoliu, mama ei, Liliana, privea catatonică, din cauza demenței avansate firește, cum, pe Paprika TV, o femeie îndesată cu păr grizonat bătea, de o manieră foarte violentă, o bucată de aluat de blatul unei mese spunând următoarele vorbe: “Până acum nu am avut parte de experiențe paranormale. Probabil spiritelor le e frică de mine!”. Pe fundalul doamnei, din bucătăria în care se filma emisiunea, se auze Kent cu “Musik Non Stop”. Pe recamier, în curul gol și întins pe spate, era Teodor, soțul Anemonei, rămas paralizat în urma unui salt cu parașuta firește, iar deasupra lui , tot în curul gol, parașuta de la parter.

Preț de câteva secunde bune, Anemona cochetă cu perplexitatea, mai ales că ea știa că soțul ei nu mai putea avea erecție. Parașuta și parașutistul rămăseseră blocați ca într-o fotografie, Liliana la fel, Anemona și ea. Natura statică a acestei secvențe s-a simțit la nivel planetar ca o tresărire Universală și, deloc spre surpinderea ei, Anemona avu un singur gând la adresa soțului ei înainte de a cădea în genunchi și de a izbucni în lacrimi de bucurie: “Doamne, cu câtă bucurie te iert, știind că n-ai altă bucurie!”. Căzută în reverența completă a aceastei forme absolute de înțelegere, Anemona nu mai avu niciun gând, căci mintea îi fu inundată de o Voce ce părea să vină din tot: “Fii binecuvântată, căci în clipa aceasta sfântă ai reușit să privești în interiorul tău și să găsești înțelegere! Du-mi vorba la toți frații tăi, căci înțelegerea asta e în voi toți. Ai lăsat Lumina să strălucească în tine, bucurându-Mă cu sufletul tău curat care ți-a dat la o parte mintea ce părea murdară. Ai ales Lumina, Iubita mea, iar acum strălucești ca aurul. Și vei alege aurul acesta și de aici înainte și înapoi și în vecii vecilor. Amin! Pupi Pu! Mhm!”.

Anemona își puse cu recunoștință mâna la Inimă, iar acesta îi săruta palma și îi șopti la urechea nevăzută din căuș: “S-o suni pe Mioara să-i mulțumești că te-a schimbat mai devreme din tură, că altfel nu erai aici, erai acolo! Și mulțumește-le și celor din fața ta, că au generat asta în tine!”. Pe fondul acestei mulțumiri ce părea dintotdeauna, pe Anemona o trecu un val de Recunoștință care se revărsă din ea în toată camera. Parașuta începu să se unduiască lasciv deasupra parașutistului, gemând a smerenie, parașutistul își mișcă trupul ca și cum ar fi fost un val nu neapărat discret, iar Liliana spuse primele ei vorbe coerente după o lungă perioadă de timp: “Ce plm de cozonac face asta fără nucă?”.

Concluzia de apoi

Aurul acesta lăuntric e în noi toți, orice altceva ar spune aparențele. Ori Ce ar spune ambalajul sau faptele. Nu avem cum să considerăm vreodată că Dumnezeu ar fi pus Suflete de diferite valori în noi. Asta ar fi cam una dintre cele mai mari aroganțe ale ego-ului, dacă nu cea mai mare, să considere un suflet, un spirit superior altuia și nimic nu e mai frumos decât SĂ CREDEM că suntem atât de egali, încât suntem același, UNU. Lumina, aurul acesta, comoara aceasta lăuntrică ne poate guverna toate alegerile și are capacitatea excepțională de a câștiga toate alegerile noastre. Și am convingerea fermă că fiecare dintre noi ar prefera să nu se mai supere, doar că nu s-a gândit cu Inima la treaba asta.

Vă întrebați, poate, cum a ajuns povestea asta la urechile mele. Am citit-o cu voce tare după ce am scris-o. Povești ca aceasta se petrec în fiecare zi, peste tot, gândiți-vă numai că un taximetrist decide să se retragă mai repede din tură, pentru că v-a dus la o adresă de la el de pe stradă. În fond și la urma urmei, dacă părinții Roxanei nu s-ar fi certat încontinuu acum 30 de ani, Anemona ar fi fost acum încă la muncă. Și nu e zi în care ce face UNU să nu se răsfrângă asupra tuturor, important e să ne sinucidem din ce în ce mai rar cu reacții care ne fac rău, în fond și la urma urmei, căci există o soluție să nu ne mai săturăm de noi înșine: Să nu ne mai săturăm de cât bine ne facem unii altora. Vă pup pe aur. Să fim frumoși, că Doamne ajută. Baby steps, că suntem niște copii. Pup. Addy.

Nota B386.ro Addy lasă mici pepite pe ici, pe colo, le puteți găsi și-n cele de mai jos:

Cookies