Dați-mi un punct G și voi răsturna universul bărbaților!

Scurt tratat de despicat clișeu-n patru!

Când vezi un titlu ca „Anatomia unui clișeu”, te gândești că, aflat într-o criză de inspirație, autorul a ales aproape la întâmplare trei cuvinte a căror alăturare sună bine, chiar cool dar, deși pare că are, nu are niciun sens. Prin urmare, nici nu obligă, nu creează niveluri ridicate de așteptare, deci nici probleme. Nu aduce nici beneficii, e, dacă vreți, ca pătrunjelul în ciorbă.

Circumstanță agravantă: aveam de-a face cu un text feminist, chiar un pic sexist, care vorbește pe șleau despre trăirile femeii trădate, scris de un bărbat. Bărbat-bărbat, adică. Nu-i motiv de panică! Veți vedea că nu e chiar atât de grav pe cât ar părea la prima vedere. Omul n-a scris despre ce a simțit, ci despre ce a trăit, a văzut sau a auzit. El sau alți bărbați care i-au povestit. Prin urmare, nu vă așteptați la mari dezvăluiri sau revelații, ci doar la o „supă primordială” în care fierb la foc mic, timp de o oră și ceva, (aproape) toate clișeele legate de relațiile dintre bărbați și femei.

Sper că nu v-am descurajat cu această evaluare cinică a textului care stă la baza spectacolului, pentru că nu asta a fost intenția. Dimpotrivă. Am încercat doar să vă conving că nu veți asista la un bullshit metafizic, introspectiv și exhaustiv. Adevăratul motiv pentru care trebui să mergeți la „Anatomia unui clișeu” nu este textul, ci modul cum acesta a fost pus în scenă.

Nu știu dacă ideea personajului „dublu” apare în textul original, dar înclin să cred că nu, pentru că nu avem de-a face cu două laturi distincte ale personalității personajului, gen Dr. Jekyll & Mr. Hyde. Cele două variante ale sinelui nu sunt antagonice, ci complementare, ele nu întruchipează trăsături, proprietăți diferite, ci doar își înlesnesc una celeilalte monologul, dându-i o aparență de dialog.

Cred, așadar, că această idee este a regizoarei. Și chiar dacă mă înșel, sunt suficient de multe alte elemente, dintre cele care fac diferența între un spectacol mediocru și unul remarcabil, care trebuie contabilizate în dreptul lui Chris Simion-Mercurian. Vă las plăcerea să le descoperiți singuri, eu vă mai spun doar că a fost mai mult decât inspirată să aleagă două actrițe care nu doar joacă, ci și cântă admirabil. Pentru că da, e și cum muzică, muzică mișto și foarte live, pe care noua generație o va descoperi cu plăcere, iar celor mai „vechi” le va trezi o dulce nostalgie.

Și încă un hint: nu încercați să identificați cele două actrițe înainte de aplauzele de la final, ele fiind costumate identic. Vă spun eu: cea mai drăguță e Crina Matei, iar cea care cânta mai bine – Ana-Maria Ivan. Sau invers. 

#cronicardupăureche

Detalii, program și bilete – aici!

P.S. Nu, nu e o piesă feministă! Chiar dacă regizorul, scenograful, asistentul scenograf, coregraful, coach-ul vocal și cele două personaje sunt de sex…feminin. Într-un teatru care poartă numele Stela Popescu. Noroc cu Cristi Șofron, managerul teatrului și cel care a avut ideea acestui spectacol, că strică unisexul.

Nota B365.ro. Iar ne face Radu poftă de mers la teatru! E foarte priceput la asta, avem și alte dovezi:

• Iugoslavii, bulgarul, războiul și liceenii. Toți, în București
• Mamă, ce nebunie la Metropolis în Colivie!
• Maxim Belciug. Maxim Ghitarist