Dacă mănânci noaptea, ești singur și ai insomnii, îți recomand „Midnight diner”, un serial japonez un un pic absurd, un pic meditativ, un pic dement 

Am văzut pentru tine “Midnight Diner / Tokyo stories”, o producție originală Netflix. Am ieșit din bula mea cu filme așezate că să mă întîlnesc cu absurdul și meditația într-un Tokio plin de neoane, luminat ca pomul de Crăciun. Midnight Diner e altceva decât un serial lungit până la saturație, cum sunt cele mai multe seriale. 

În primul rând, “Midnight Diner / Tokyo stories”  nu e un serial. E mai degrabă o colecție de scurtmetraje frumos meșteșugite pentru televiziune. Fiecare bucată are 24 de minute, cu un scenariu de sine stătător, fără nicio legătură cu ce a fost înainte sau cu ce va urma. Ce poți să spui în 24 de minute? Nimic sau Totul, asta-i provocarea. 

Ce au, totuși, în comun scurtmetrajele este spațiul în care se desfășoară: o cârciumioară mică, mică, mai degrabă un coteț deschis de la 12 la șapte dimineața. Acolo se adună toți cei care lucrează noaptea, toți insomniacii, toți ciudații orașului.  Că să mănânce supă miso și să se simtă mai puțin singuri. De ramen nu au zis nimic în film, sanchi ramen. 

“ Când toți oamenii își termină ziua și se grăbesc să ajungă acasă , eu mă pregătesc să îmi încep ziua. Ziua mea de lucru începe la 12 și se termină la șapte dimineața, pregătesc supă miso pentru restaurant și am mulți clienți, n-o să va vină să credeți ”, spune personajul principal, un bucătar care este și proprietarul unui foarte mic restaurant cu meniu fix, minimalist: supă de porc cu tăiței, supă de legume, bere și sake. 

„Mă atrag femeile cu metabolismul leneș și îmi place foarte mult supa Tan Men”

În plus, din ce ingrediente are, poate să-i facă clientului, la cerere, ce vrea omul. Vrea clătite la patru dimineața? Îi face clătite. Îmi place. Ritmul este lent, meditativ, dialogurile absurd-strălucite, coloana sonoră gândită pentru șuetă și socializare. 

Ce te lovește din plin este umorul involuntar, pentru că de câte ori deschide gura câte un personaj, chiar dacă spune: “Mă atrag femeile cu metabolismul leneș și îmi place foarte mult supa Tan Men”, tonul răstit al limbii japoneze îți da impresia că spune: “Sunt kamikaze, o să mă împlânt cu avionul în Casa Poporului, o să mă detonez peste ține în pat în timp ce te uiți la Midnight Diner, războiul nu s-a încheiat, sacărilor! Hai!”. “Hai” înseamnă “Da” în japoneză. Deci, hai, hai că ți-o iei! Nu știu de ce la ce li se trage tonul asta răstit în tot ceea ce spun, și când e de bine, și când e de rău. Cred că de la cutremure, în evoluția Japoniei au fost și sunt multe cutremure. Prea multe! 

Ce fac acei oameni acolo, noaptea? De ce vin? Doar pentru supă? Cine sunt ei? Tot felul de scăpătați. O taximetristă care a fost cândva o strălucită actriță vedetă în serialul “Escadronul Ninja Konga”, pe numele de scenă Frunză Roșie de Arțar, teribilă femeie ninja. Un crainic de radio care își da seama că Frunză Roșie, taximetrista acum trecută, a fost “prima lui dragoste neîmpărtășită”, Frunză de arțar, actrița care juca în Escadroanele Ninja. Un actor de stand -up comedy care ține tirade shakespeariene pe teme rușinoase: ”Să ți-o trag sau să mor? Asta-i întrebarea ”. Doi moși și mai perverși care beau bere și vorbesc despre “colaceiii de pe șolduri”. O agentă imobiliară care croșetează un pulover roșu pentru iubitul ei. Da, croșetează în restaurant, la două noaptea, iar când află că ăla nu o iubește deloc, deșiră tot plovarasul cu mânuța ei. Îl deșiră și urlă de zici că iar au venit escadroanele de kamikaze peste tine -n pat cînd te uiți la Midnight Diner. 

Restaurantul cu scăpătați, singuri, triști sau disperați și bucătarul care-i ascultă pe toți

De strigat tare, strigă și fosta actriță din serialul cu ninja: “Pentru Koga o să merg până în pânzele albe!”. Și mai e unul, căruia îi plac hotdogii în aluat crocant, motiv de mari poante XXL, de genul: “Penisul este o râmă, dă-mi să mușc din cârnaciorul tău ”. 

Intro-ul surprinde atmosfera unui oraș vibrant, filmat noaptea când nu doarme și este același în fiecare episod, cu taxiuri verzi cu dungi galbene, taxiurile din Tokyo cu reclame și lumini reci. În acest restaurant mic, dar întotdeauna foarte plin, personajele vin și pleacă, în timp ce Bucătarul nu face decât să-i asculte pe toți, pentru că este un foarte bun ascultător. 

Ca într-o piesă de teatru, episoadele au scenografia și construcția unor scurte spectacole de teatru. De asta vin toți ratații acolo, cei care nu lucrează ziua, pentru că poate fi plăcut să mănânci într-o camera mică alături de niște străini. Te ajută să te simți mai puțin singur. VaVă pupă Kagemusha! Pe vinerea viitoare, la cronică de filme puțin criminale, puțin demente, puțin meditative.