Cum voi participa anul acesta la cel mai șmecher Revelion din București

Unul dintre citatele cele mai virale rostite de mine mi s-a rostogolit din gură ca orice șirag de perle rupt de o mâna suferinței de la gâtul oricărui om care s-a găsit în postura de a plânge atât de mult, încât lacrimile i s-au înnodat sub bărbie formând, în timp, șiragul despre care vă vorbeam și sună astfel: “Psihicul meu era și așa fragil și, când ai ceva fragil, nu-l pui la centrifugă în mașina de spălat, ci îl pui mileu pe televizor!”. Contextul era Asia Express. 

Nu știu cum a fost 2023 pentru dumneavoastră, dar pe mine m-a centrifugat inițial de m-a luat dracu’ și ulterior de nu m-a mai luat nici dracu’, ceea ce a dus inevitabil la situația de a rămâne eu cu mine însumi, iar eu nu m-am lăsat să mă plictisesc. Nuuuuuuu, am avut mereu treabă cu mine.

Ca mulți alți oameni, trec și eu printr-un proces de curățare, mânca-mi-ar ochii să mi-i mănânce, că oricum am fost destul orb. Din câte am remarcat, vorbesc strict de mine, dezvoltarea personală ține până când am răbdare completă, constantă și infinită cu tot ceea ce îmi ofer eu mie ca reacție la ceea ce îmi oferă viața, dar încă n-am răbdarea asta, de unde deduc două lucruri: Dezvoltarea personală nu s-a dezvoltat de tot, iar curățarea, deși o ador, este deosebit de jegoasă. Așa, ca om. Am și momente în care mă simt pur, în care am impresia că Nufărul ar trebui să ia lecții de la mine și am și zile în care dau peste câte o mocirlă care, când mă vede, îmi zice: “Ce face fratele meu? Îl caută pe Dumnezeu?”, “Da, fă, lasă-mă!”, răspund, la care tot ea: “Eu te las, dar nu te lași tu!”. A căzut microfonul.

Ca să trag o linie, am băut destul de mult anul ăsta. Nu cât să devin alcoolic, pot să stau și săptămâni fără să beau, dar suficient cât să înțeleg și să respect atracția omului față de acest viciu. Frate, mi se mai opresc gândurile, overthinking-ul se clatină, se sprijină de un gard, vomită și apoi leșină într-un șanț în timp ce încearcă să își desfacă șlițul. Și așa rămân eu fără el, cu gânduri mai disparate, așa, într-o minte tulbure, gânduri care dau unul peste altul la mine în cap și se întreabă: “Coaie, unde suntem em em em? Ce se întâmplă ă ă ă? Cui aparținem inem inem inem?”, “Nu știu bro o o. Credeam că sunt singur ur ur ur…”. Ecoul e firesc când mintea nu e plină de gânduri. 

Fiind băutor de whisky, am spus de multe ori că devin fragil când simt ceva tare în gură. Cu toate astea, nu propovăduiesc consumul de alcool, dar sunt situații când pe mine mă ajută mai mult decât meditația, muuuult mai mult, dar asta și pentru că I suck at meditation mult mai mult decât I suck in real life, din păcate. Dispariția overthinking-ului se întâmplă dacă e o sesiune de băut ok, liniștită și decentă, singur sau alături de oameni care n-au pretenții de la mine. Cum dezvoltarea personală nu e completă, v-am zis, încă mai am eu treaba asta de rahat în care mă simt liber și confortabil doar când oamenii mă plac fără să aibă pretenții de la mine, dar lucrez la treaba asta, pentru că chiar cred că e posibil să mă simt împăcat cu mine chiar și când lumea își proiectează dezamăgirea de sine pe mine. M-am gândit mult la treaba asta cu dezamăgirea în 2023 și cred că tare greșit gândesc când pic în tentația de a fi dezamăgit de oameni, strict prin prisma faptului că că toți oamenii suferă, dupe cum a spus și Domnul Buddha. 

Am și cazuri când fac urât de la alcool. Foarte urât. Și aici voiam să ajung cu textul ăsta. Cred că una dintre cele mai mari calități ale oamenilor e imaginația și vă invit în continuare să fac un exercițiu de imaginație despre cum ar fi pentru mine un Revelion ideal într-o stare de ebrietate majoră, în care toți monștrii ies din mine și am și eu, în sfârșit, tupeul infect de a spune ce simt, de a le comunica apropiaților sau neapropiaților că și dumnealor sunt parte din problemă, nu doar eu. Ca o mică paranteză, în puținele ocazii când am decis să spun ce cred nu mi-a purtat deloc noroc să le comunic apropiaților ce simt. Mai cred și că, într-adevăr, corecția nu e funcția omului decât dacă se corectează pe el însuși și nu pe alții sau vreun om își dă seama că greșește și mai vreo o a doua opinie. Eu, personal, am belit-o magistral când le-am atras atenția că greșesc celor care cred că nu greșesc. Prin urmare partea cu tupeul infect e imaginație pură, nu o metodă pe care să mi-o recomand.

Și acum exercițiul de imaginație. Trecutul meu pur, neînlăcrimat de niciun păcat, postura mea umană, nepătată de nicio sudalmă psihică, conduita mea emoțională descătușată din ghearele ego-ului încă de la naștere m-au făcut, după cum bine știți, canditatul ideal la președinția României, nu din partea vreunui partid, ci din partea poporului care mi-a votat candidatura independentă ca să-și valideze propria independență. Da, e ultima zi din 2023, iar eu sunt președintele țării grație sfințeniei mele intrinseci care nu-l scoate niciodată pe “câr” din cârmuiește. 

Mai mult, chiar familia mea depune o netăgăduită dovadă că eu sunt perfect pentru poziția de președinte. Copiii mei, Ilona, pasionată de scrimă și goblen, Clarisa, campioană FBI dupe care s-a făcut filmul Tăcerea Mieilor și Ivan, cel mai fin crescător de macrou și unul dintre cei mai mari mângâietori de iepuri ai genrației sale sunt dovezi clare și palpabile ale neprețuitei mele staturi calitative. La fel și soția mea, Mara Mara, născută perfect genetic și aspectată astronomic și astrologic ca Primă Doamnă.

Țara e împânzită de autostrăzi, drumuri, drumulețe, drumușoare, ulite și ulicioare și toate duc, ați ghicit, fiecare român unde are el nevoie și mai ales spre fericire. Vizitatori din toată lumea vin să-și facă cumpărăturile din România, pentru că la noi prețurile au ceea ce are și fiecare român, extraordinar de mult bunsimț. Nu mai vorbesc de calitate, căci râuri de calitate se scurg spre țara noastră, căci știu că doar aici calitatea e primită cu smerenie și respect. Calitatea din toată lumea tânjește și aspiră să fie folosită în România. 

Calitatea aerului e aici cea mai bună de pe întreagă planetă, din simplul motiv că noi, românii, îl inspirăm și expirăm prin plămânii noștri. Țările vecine, cu acordul nostru, au construit, de-a lungul granițelor, porți de primire a aerului, iar țările mai îndepărtate sunt în proces de construire a unei rețele tubulare care să transporte aerul din România. Nu mai vorbesc de apă care e, bineînțeles, purificată de lacrimile noastre de fericire și sudoarea noastră cu miros de rugăciune. Exportăm apă și aer ca la balamuc. Pe gratis. De asta se și numesc GenerositAir și GenrositAqua.

Drăgășani-ul meu natal se numește acum Teleșpan Siti, iar județul Vâlcea poartă, cum e și firesc, numele de Teleșpan Caunti și ambele atrag milioane de vizitatori din toată lumea, așa că se aud foarte des oameni spunând: “Intru acum în Teleșpan” sau “Sunt în Teleșpan. Nici nu vreau să-mi imaginez ce o fi în sufletul concetățeanului meu, Domnul Mugur Isărescu, vizavi de treaba asta, dar voi purta o discuție cu dumnealui.

În fine. Și mă trezesc eu la Cotroceni Open House pe 31 Decembrie 2023 și foarte upon deschiderea ochilor mei, mă năucește un gând. Mă zăpăcește o idee în premieră. Nu mă simt complet, ceva îmi lipsește. Ce îmi lipsește? Cine sunt eu? Ce vreau eu? Ce-mi trebuie mie? Chiar asta să fie menirea mea să propag perfecțiunea în România? Mintea îmi spune că nu. Sufletul îmi umblă prin alte părți Mă uit la ceas. Lucrurile sunt atât de nepotrivite, încât asta e prima dimineață care pică seara, e 21:21. Mă precipit. Vreau ceva. Ce? Ce vrei tu, Adrian Teleșpan? Vreau să beau. Și beau în timp ce-mi pun costumul ca să merg la Revelionul organizat de mine la Casa Poporului unde vine toată țara. Toată. Și beau. Și beau. Și beau. Și mă fac pulă. Nu mai țin cont de nimic și, în loc să-mi pun un costum, ajung îmbrăcat ca Harry Styles în orice concert.

Intru în Casa Poporului. Lumea vrea să mă aplaude, dar palmele refuză să li se apropie la vederea stării și costumului meu. Îmi ignor complet familia și sar pe Fuego și îi smulg peruca pe care o arunc peste un prelungitor care ia foc. Lumea urlă, e haos, e haos rău. Sar pe un bodyguard foarte chipeș și îl manifestez întâi cu gura și apoi cu, oh, Doamne! El nu se opune, că sunt șeful lui. Totul în direct. România TV titrează: Imediat imagini cu ce a fost la gura președintelui, iar Pro TV: Președintele PROțăpit în pază. Incendiul e stins de poporul care vomită peste flăcări privindu-mi decăderea. 

În fine, distrug tot, înjur pe toată lumea, tot nu știu cine sunt. Nu știu cine sunt. Casa poporului se golește, lumea fuge dezamăgită și dezorientată. Ca d în genunchi, plâng lacrimi care-mi sfâșie durerea. Rămân doar eu cu rudele mele de sânge care vin, mă iau în brațe și îmi zic: Lasă, mamă, ce dacă a râs toată țara de tine, ce dacă i-ai speriat pe toți, tu ești tot copilul nostru și te iubim necondiționat și poți să greșești cât vrei tu ca să înveți să iubești din exemplul nostru. Apar și prietenii și îmi spun același lucru și încă ceva: Lasă, coaie, că bem și-n chirie, nu doar la Cotroceni. Mă cuprind în brațele lor. Parcă îmi vine să știu cine sunt când aparțin așa, cuiva. Sunt om. Sunt om. Un om ca oricare altul. Un om care, iată, merită iertarea ca oricare altul. Mai ales că greșeala e omenească.

Gata. Concluzia ar fi că lumea e cum e și imaginația o poate îndulci extraordinar de mult. Evident, un alt revelion ideal ar fi să nu mă îmbăt și să mi-o ard liniștit, chill în contexte iertătoare. Ne doresc un 2024 în care să fim îngăduitori și să primim îngăduință, dar mai ales să fim îngăduitori. Ne pup pe frumusețile noastre, că toți le avem. Atât de la Cotroceni. Doamne ajută și Doamne ferește, îngăduința ni se potrivește. La mulți ani. Adișorul Președintorul.