„Complexul față de București încă există în orașele mai mici” – antropologul Vintilă Mihăilescu

Cum e bucureşteanul get-beget?

Bucureşteanul get-beget nu prea există… demografic vorbind, procentul celor care sunt la a doua generaţie în București este îngrozitor de mic.
Pe de altă parte, să nu uităm cum s-a alcătuit Bucurestiul, ca o prelungire a rurarului, a satului. Bucurestiul a integrat 40 şi ceva de sate. Şi peste tot, în textura Bucurestiului, dacă ştim să privim, găsim aceste urme de sat. 
Aceia erau bucureştenii get-beget, dacă erau de mult acolo. Dar bucureşteanul este foarte pestriţ- pentru că aici intră şi ţărănii care au fost înghiţiţi de oraş, că ei erau acolo, în satele respective, intră şi boierimea care a venit în oraş, care a construit cu totul alt gen de case, care a adus influenţe occidentale, o cu totul altă lume. Bucureştiul este câteodată sinteză, câteodată bulibăşeală.

Se vede combinaţia asta şi în comportamentul de azi al bucureşteanului?

Evident. În primul rând, din acest punct de vedere, nu este foarte potrivit să vorbim despre bucureştean… pentru că există multe tipuri de bucureşteni.

Atunci cine e bucureştean?

Bucureşteanul prototipic nu există. Există populaţia Bucureştiului, care e foarte pestriţă şi depinde foarte mult, pe de o parte, de provenienţă, normal, dacă au venit acum zece ani, douăzeci de ani din nişte sate e un lucru, dacă sunt de 100 de ani este alt lucru. Dacă au avut propriile lor case, moştenite prin părinţi, alt lucru. Este un Bucureşti foarte divers ca stare socială, ca mod de locuire. Că şi modul de locuire îşi spune cuvântul şi, la fel, orizontul cultural şi istoric, în ultima instanţă.

Putem numi bucureştean un om care locuieşte de 10-20 de ani în Capitală? Sau bucureştean te naşti, nu devii?

E o convenţie, dacă vreţi, pe care putem s-o stabilim. Dacă bucureştean te naşti, atunci cel care a venit acum zece ani nu este bucureştean. Dar, ca orice mare oraş, Bucureştiul îşi asimilează foarte uşor nou-veniţii. Şi uneori aceştia sunt mult mai bucureşteni decât vechii bucureşteni, care nu-şi mai găsesc reperele.
De exemplu, un vechi bucureştean, născut şi crescut în zona Buzeşti, să zicem, că tot suntem aproape, om cu rostul lui, care a fost ras din viaţa Capitalei- deşi familia lui e de 100 de ani aici, va fi mult mai depeizat, debusolat, chiar enervat pe Bucuresti şi necunoscător, pentru că nu-l mai înţelege. Faţă de unul care a venit acum 10 ani şi s-a adaptat foarte rapid. Deci nici măcar acest criteriu al timpului şi al aşezării nu mai este valabil.

Orgoliul de bucureştean e mai exacerbat faţă de cel de clujean ori timişorean, de exemplu?

Aici e o nuanţă de introdus. Cred că bucureştenii sunt mai fuduli că sunt din Capitală şi îşi exercită această mândrie faţă de tot ceea ce numesc provincie, dar între ei, bucureştean la bucureştean, nu scot cartea de vizită de bucureştean. Nu sunt atât de mândri şi nu-şi asumă atât de mult Bucureştiul. În orice caz, nu generaţiile mai tinere şi nu nou-veniţii. Aici, într-adevăr, e nevoie să fi avut o istorie de familie care să se identifice cu istoria Bucureştiului. Ca să poţi să îţi asumi Bucurestiul, să iubeşti Bucureştiul- cum îţi iubeşti un copil, care poate fi mai bun sau mai prost: Bucureştiul e al meu pentru că l-am trăit şi am trăit toată istoria lui. Unele lucruri îmi plac, altele nu-mi mai plac, dar mă identific cu Bucureştiul. Numărul celor care să se identifice cu oraşul e destul de redus şi, fără să există statistici, doar speculativ, numărul lor e mic şi în continuă scădere.

În principal, datorită distrugerilor din ultima vreme, începând cu cutremurul din ’77 sau cu comunismul, de fapt. Pe de-o parte, e vechiul Bucureşti, care a fost în mare măsură distrus. Pe de altă parte, Bucureştiul, în alcătuirea sa actuală, e un oraş în mare măsură impersonal. Un oraş, ca să aibă personalitate, trebuie să aibă cartiere distincte cu viaţă de cartier. Noi, când vorbim acum despre cartiere, vorbim doar în sens administrativ: Militari, Balta Albă, care sunt teritorii de sute de mii de locuitori. Un cartier nu are sute de mii, astea sunt mini-oraşe care n-au nicio legătură, nu au nimic care să lege o sociabilitate de cartier- drept pentru care, nu numai că s-a distrus în mare măsură, dar se și continuă această distrugere în mod dramatic (a reperelor, a monumentelor, a vechiului București). Iar Bucureştiul construit după aceea e impersonal. Şi n-ai cum să te identifici cu un spaţiu impersonal, care nu-ţi spune nimic. Este, în ultima instanţă, un oraş „dormitor”. Trebuie să vii în centru, în Centrul Istoric, ori în parcuri. Asta-i foarte interesant: bucureştentii se identifică mult mai mult cu cele două- trei parcuri în care vor să meargă decât cu aceste macro-cartiere, care nu sunt cartiere şi care, repet, sunt spaţii impersonale. Modul în care a evoluat Bucurestiul combină o distrugere a vechiului Bucureşti cu o construcţie a unui Bucureşti nou şi impersonal.

Referitor la centrul istoric, ce spune Centrul Vechi despre producătorul şi consumatorul român?

Cred că istoria post-socialistă a Centrului Istoric e exemplară, pentru că este o zonă de patrimoniu, care trebuie prezervată şi istoric, dar şi ca viaţă urbană. Lipscănăria colcăia de viaţă urbană. Ea a fost pusă în paranteză în perioada comunistă. Și acest centru vechi,  această”Frumoasă-din -Pădurea-Adormită”, a îngheţat efectiv, a dormit 20 de ani iar, în momentul în care i s-a dat drumul, a fost cucerit de consumatori şi, evident, antreprenori. Nu este niciun plan serios încă, au fost foarte multe, dar niciunul nu s-a implementat. În câteva luni a ieşit un centru care, urbanistic, e o catastrofă. Pentru că nu e niciun plan şi nicio viziune.

Dar pare să nici nu aibă nevoie de prea multă viziune. Lumea vine în număr mare în Centrul Vechi oricum.

Da, pentru că nevoia bucureştenilor de spaţii publice e atât de mare, încât, în momentul în care le dai voie să cucerească un spaţiu public,  şi-l amenajează ei. Ceea ce este o soluţie, dar nu cea mai bună soluţie. Că poţi să amenajezi spaţii publice astfel încât ele să fie permanent ocupate, utilizate, eficient şi frumos de către populaţie. Este o nevoie uriaşă la care nu există şi o ofertă urbană pe măsură. Pot să dau alte exemple: de exemplu, au început cei de la Operă o idee foarte frumoasă, să facă concerte în aer liber, în faţa Operei.

Însă e nebunie şi acolo.

Da, e nebunie! Şi nu doar acolo… îmi aduc aminte de prima dată când am participat la Noaptea Muzeelor, că eram director de muzeu atunci- ne-a luat cu totul pe nepregătite. Ne aşteptam la trei-patru bezmetici… n-am ştiut ce să facem cu sutele de mii cărora li s-au deschis uşile şi au intrat. Doar că Bucureştiul, din punctul de vedere al spaţiilor publice, e un oraş al uşilor închise, nu al uşilor deschise. E suficient, nu să amenajezi ceva, ci doar să întredeschizi o uşa şi bucureştenii o vor folosi. Oriunde există o ofertă de spaţiu, fără mare concepţie, fără mare amenajare, el va fi rapid ocupat pentru că această nevoie este uriaşă.

Dar la Opera găseşti un bilet şi cu 5 lei. Puţină lume dă 5 lei, însă, în noaptea în care a fost gratuit, au fost 6000 de oameni.

Exact, exact, pentru că este altceva. La Operă, cu bilet, vin marii iubitori de operă. Nu sunt mulţi. La un concert de operă, în spaţiu deschis, în spaţiul public, vin amatorii de spectacol, nu neapărat de operă. Ei pot veni să se mai vadă cu cineva, să asculte o muzică 10 minute, juma’ de oră. Spectacolul e mult mai vast, mai complex decât strict un concert de operă. Şi să nu uităm această chestie pe care o bagatelizăm- sociabilitatea. Oamenii se simt bine când sunt împreună, când pot schimba o vorbă. Dar asta nu-i doar aici. La Câmpulung, de exemplu, era faimos Bulevardul Pardon. Bulevardul Pardon, pentru că toată lumea mergea duminica pe acolo şi era atât de multă lume că toţi ziceau „pardon, pardon”, că dădeau unii peste alţii. Această nevoie de sociabilitate este absolut umană şi generală.

Şi faptul că e gratuit nu influenţează cu nimic? Că la Noaptea Muzeelor şi la Promenada Operei e spectacol gratuit. Nu sunt bucureştenii, şi românii în general, mai avizi după gratuităţi?

Nu, asta e o interpretare mercantilă. Sigur că acest element, că-i pe gratis, poate să însemne ceva în plus, dar a da asta ca explicaţie e eroare de interpretare. Că am verificat cu Noaptea Muzeelor, chiar şi când s-a pus o plată nu s-a întâmplat nimic, n-a fost niciun fel de schimbare.

Totuși, la noi s-a implementat expresia „dacă-i gratis, cu plăcere”. Nu știu să existe la englezi, francezi ori alţii.

E o nevoie umană. Nu e mai predominantă la noi, nu e niciun fel de statistică care să dovedească acest lucru, ci doar obsesia romanului să se considere ori cel mai bun din lume, ori cel mai prost din lume. Astea sunt obsesii culturale.

Şi obsesia asta asta a extremelor ce cauză are? Doar la români există?

E peste tot, dar în grade diferite. Şi e direct proporţional cu gradul în care există complex de inferioritate, de cultură minoră. La noi, obsesia asta e condusă de o inferioritate de cultură, tânără, mică, amărâtă. Inferioritatea asta e atât de mare, încât avem tentaţia de compensare. Adică să nu zică cineva ceva de noi, că imediat zice unu’: „Noi suntem cei mai tari. Noi și Decebal al nostru, şi dacii, care au inventat energia solară” şi tot aşa. Sau că suntem ultimii prăpădiţi: „Aşa suntem noi, românii, nenorociţi”. Dar astea sunt ticuri verbale aproape. Ticuri culturale, ca să fiu mai corect. Au şi ele povestea lor, explică obsesiile, fricile, temerile românilor. Dar nu explică acest comportament.

Complexul ăsta de inferioritate, de care aţi spus că se manifestă și prin extrema „eu sunt cel mai bun, eu sunt cel mai tare”, explică şi cazul bucureştenilor care se consideră superiori în faţa provincialilor pentru că-s din Capitală?

Da, dar aici aceleaşi lucruri se declină puţintel altfel. E relaţia Capitală-provincie. Şi nu e numai sentimentul, din păcate. Într-o anumită măsură e şi o doză de realitate, aici se fac jocurile. Aici sunt cele mai multe, pe moment cel puţin, nu numai surse ale puterii, dar şi surse ale avuţiei. De aici pornesc izvoarele banilor şi atunci te simţi mult mai mult buricul Pământului. Că trăiesc acolo de unde porneşte totul. De-aici un fel de dispreţ faţă de provinciali. Dar pe care ni-l plătesc, cel puţin ardelenii, ni-l plătesc îndoit. Adică cu „miticii” de la Bucureşti nu stau de vorbă decât aşa, dacă se cunosc de 30 de ani şi din politeţe. Dar ăsta este iarăşi un joc de compensări reciproce. Destul de infantile, în ultimă instanţă.

Dar din ce cauză apare râca asta faţă de provincialii care „vin să ne ocupe” Capitala? Că se nasc multe discuţii.

Astea nu trebuie luate foarte în serios neapărat. Evident sunt orgolii, că e o modalitate pentru bucureşteni, care nu duc o viaţa uşoară şi veselă, să fie şi ei superiori cuiva şi să se dea mari. Faţă de provinciali se pot da mari şi, brusc, se simt şi ei mai importanţi. Pe de altă parte, e şi un fel de ritual glumeţ, de umor reciproc. Ca bancurile cu ardeleni şi cu olteni.. acum nu prea mai sunt, dar erau multe şi nu însemna neapărat că exista o ură reală între ardeleni şi olteni. Erau mici neînţelegeri culturale şi jocuri, repet, mutuale, care există peste tot în lume.

Provincialii cum se raportează la bucureşteni? Putem vorbi de un complex de inferioritate real al omului din provincie faţă de cel din Bucureşti?

Asta ţine tot de tradiţiile urbane. Pentru că, dacă vorbim de Transilvania, marile oraşe ale Transilvaniei au tradiţii urbane pe care bucureştenii nu le au. Deci nu-i impresionează „miticii” de la Bucureşti. Dacă vorbim de Moldova, da. În afară de Iaşi, care e aşezat în tihnă lui moldovenească. Însă restul oraşelor din Vechiul Regat, oraşele Moldovei, n-au niciun fel de tradiţii. Erau târguri, mici târguri, care se uitau spre Bucureşti ca şi cum de acolo răsărea soarele. Complexul faţa de Bucuresti există încă în aceste foste târguri, dar nu poţi să pui Clujul sau Sibiul pe acelaşi plan cu Focşani sau Mizil.

Tot din cauza asta se iau bucureştenii ceva mai des de moldoveni decât de restul provincialilor?

Există o ierarhie aici, care s-a creat mai ales în timpul comunismului. O ierarhie, în măsură în care în Moldova a fost întreţinută o sărăcie, n-a fost o întâmplare. A fost întreţinută o anumită doză de sărăcie încât să împingă oamenii, în speţă moldovenii, să-şi caute de lucru în Ardeal, în orăşele Transilvaniei şi, astfel, să destabilizeze aceste oraşe care erau prea mândre, prea autonome şi trebuia să fie puse la punct. Ăsta e un rezultat politic foarte bine calculat, cu consecinţe pe termen lung. Aşa a apărut şi imaginea moldovenilor săraci, care vin pe acoperişul trenurilor la Timisoara, la Braşov, ceea ce a fost, de altfel, o realitate. Această imagine s-a folclorizat, a devenit banc şi a devenit stereotip. Stereotip care se continuă şi în ziua de astăzi, când, din păcate, Moldova are cele mai multe zone de sărăcie din toată ţara. Ş-atunci e imaginea săracului, prăpăditului de la ţară, care vine şi el la oraş.

Bucureştiul e cunoscut şi pentru numărul mare de câini vagabonzi. Vina e doar a autorităţilor sau au bucureştenii o toleranţă mai mare faţă de ei, comparativ cu locuitorii altor capitale europene? 

Orice mare oraş are probleme cu câinii vagabonzi. Aici statul, edilii, trebuie să intervină. Şi intervin mai bine sau mai prost sau deloc.
Dar toată povestea câinilor vagabonzi e foarte semnificativă pentru ce se întâmplă în Bucuresti sau în ţară, mai ales din cauza confuziei dintre spaţiul public și spaţiul privat. Confuzia asta se trage în mare măsură din comunism şi nu a fost reglementată, aşezată, în toţi aceşti 20 de ani. O să pară că nu are nicio legătură, dar povestea cu câinii vagabonzi e aceeaşi cu cea a maşinilor urcate pe trotuar; maşina mea, urcată pe trotuarul din faţa casei mele, pe care circulă oamenii, că acolo stau eu. Unde-i limita spaţiului privat? Când începe staţiul public? Nu ştim, e o ambivalenţă de asta în care fiecare intervine după gust, plăcere şi muşchi, în ultima instanţă. Şi atunci: câinii vagabonzi sunt o nenorocire, dar Grivei al nostru, din faţa blocului, e o dulceaţă. Şi la Parlament sunt câini… câinii Parlamentului. De ce? E un fel de „no man’s land” între spaţiul privat şi spaţiul public pe care nu ştim încă să-l gestionăm, pe care-l ocupăm subiectiv, după cum ne place.
Şi de-aia câinele vagabond nu-mi place, îi dau un picior în cap şi chem poliţia să mă scape de el, dar să ferească Dumnezeu să se apropie statul de Grivei al nostru, pe care-l apărăm cu viaţa.

Asta se aplică şi în cazul gunoaielor lăsate pe stradă? Sunt lăsate pentru că bucureştenii nu se identifică cu spaţiul public şi nu-l recunosc drept al lor?

Fără îndoială. Sunt expresii total diferite, bineînţeles, nu poţi să pui în aceeaşi oală maşina, câinii şi gunoaiele. Ţine de dificultatea de a gestiona, de a reprezenta spaţiul public, spaţiul privat şi cine ce responsabilitate are şi unde. În cea mai mare măsură este, sigur, vina statului şi, în speţă, a Administraţiei Publice, că vorbim de Bucureşti. Dar, în perioadă comunistă, spaţiul public era etatizat 100 %. Spaţiul public însemna partidul şi statul. Era clar controlat. După 90, statul s-a retras. Spaţiul public a devenit al nostru, al tuturor. Dar nimeni n-a ştiut al cui. Pentru că statul trebuie să ofere acest spaţiul tuturor, dar nu să lase pe toată lumea să facă ce vrea în el. Că asta s-a întâmplat. Statul nu a intervenit să dea nişte repere, să aibă în vedere nişte construcţii, nişte amenajări ale spaţiului public. Şi el a fost cucerit de indivizi privaţi după cum i-a tăiat capul, după cum şi-au dorit, de la maşini pe trotuar la manele la volum mare: că-i casa mea, chiar dacă aude şi vecinul din blocul celălalt şi-l deranjează. Această confuzie între spaţiul public şi spaţiul privat are forme de manifestare foarte diferite şi la originea confuziei stă Administraţia Publică care, repet, nu trebuie să controleze spaţiul public, ca în comunism, dar trebuie să-l amenajeze, să-l ofere. Ca să ofere o calitate a vieţii urbane mai bună decât există în prezent.

Arhitectura Bucureştiului e iarăşi un subiect controversat: combinaţia haotică vechi- nou, care-i ba criticată, ba apreciată. Apreciată de turiștii străini, mai ales.

Bucureştiul, după căderea comunismului, nu a mai avut parte de o viziune urbanistică. Şi de o politică urbană coerentă şi consecventă. Ca atare, nu a crescut cât de cât cu cap, cât de cât organic, cu stil, cu o coerenţă, ci, efectiv, în funcţie de relaţiile de putere şi jocurile de putere ale pieţei imobiliare. Pe de altă parte, această piaţă imobiliară a fost foarte creativă şi puternică şi a creat tot felul de spargeri urbanistice foarte şocante pentru turişti: cu zone, cu pungi de energie neaşteptate. Turiştii văd, evident, doar zonele de atracţie, de viaţă de noapte, de viaţă urbană. Şi atunci sunt chiar încântaţi de această trepidaţie urbană haotică la care, până să vezi mai în profunzime că-i haotică, vezi doar că- i foarte vie. Este şi o iluzie de perspectivă. Dacă te-ai uita un an de zile la această viaţă foarte vie, ai vedea că e şi foarte haotică şi că, în spate, stau multe tare ale organismului spaţial.

Dar tradiții s-au mai păstrat în Bucureşti?

În condiţiile în care Bucureştiul nu s-a mai păstrat, e greu să se mai păstreze tradiţiile. Că, în acest caz, vorbim de tradiţii urbane care sunt legate de instituţii urbane şi spaţii publice. Ori spaţiile publice au dispărut practic şi una dintre cele mai importante instituţii urbane este cârciumă, peste tot. Ea se cheamă diferit de la cultură la cultură,  dar nu poţi să înţelegi Parisul, de exemplu, fără le petit bistro du coin, micul bistro din colţ. Nu se poate, nu există. Acel oraş nu există. În momentul în care o să dispară bistro-ul, o să dispară Parisul. Nu-i o chestie peiorativă, nu tine de beţii, e o chestie de sociabilitate. Aceste instituţii au dispărut. Au dispărut în timpul comunismului şi după căderea regimului, pe ideea că, de fapt, ceea ce ne dorim cu toţii este Occident pe pâine. Deci mergi matale, pensionar cu 10 lei, să iei un chateaubriand  în sânge. Nu, eu vreau să mă văd cu vecinul la o bere şi un mic. Nu mai există, că nu-i rentabil. Fals.
E foarte greu să se mai vorbească de tradiţii urbane, pentru că spaţiile care le adăpostesc, instituţiile care permit aceste tradiţii, au dispărut. Că vreun bătrân mai are obiceiul să se plimbe duminică pe o anume stradă, se plimbă de unul singur, e un obicei individual, nu o tradiţie.