Cum să îți calmezi țâțele

În viață e multe situații care sunt aceeași, în sensul că nu ne dăm mereu seama că, dacă un lucru e greșit, asta nu înseamnă că e un lucru rău, ci doar o lecție pe care Universul vrea să o învățăm în timp ce ne vin spumele. Lecțiile pe bază de spume sunt nenumărate și sunt convins că oricare dintre domniile voastre sunteți foarte familiari cu acea senzație de umflare a venei care este urmată de vorbe grele care se transformă în regrete, resentimente sau vină, mai ales că, de multe ori, vena nu se umflă când te dai cu trotineta pe Calea Victoriei, ci în timpul unei conversații în compania unei persoane dragi și delicate cu care împarți binele și răul, dacă așa ceva ar exista.

Nu aș vrea să considerați că mă aflu în postura de a da sfaturi, ci mi-aș dori să înțelegeți că, om fiind și eu, că n-a știut mama să mă facă crocodil, am avut multe veniri de spume, chiar momente în care arătam ca un ocean învolburat care se lovea de stâncile abrupte ale iubirii cu atâta violență, încât spumele nu mai era albe, era ca sângele, ca buzele lu’ Albă ca Zăpada, ca perioada femeilor, că Universul are atâta umor, încât ne dă impresia că suntem bărbați și femei. Prin urmare, acesta nu este un articol de sfaturi. Îl scriu pentru mine în cazul în care mă voi mai lovi de situații care pot deraia în nervi.

Așadar, dragă Adrian, iată ce îți recomand să faci, dacă o să mai uiți vreodată că tu, de fapt, ești calm atunci când discuți aprins cu persoane apropiate sau dacă simți cum, din nimic, se naște un conflict:

Fugi!

Fugi! Nu e nicio subtilitate aici. Aleargă, pur și simplu. Ca Forrest Gump, ca Fefeleaga dacă Bator era Pegas, ca antiteza oralității Președintelui Klaus Iohannis, ca Isus dacă ar fi avut motocicletă cu ataș pe Golgota, ca să-și pună crucea în el până sus, că altfel te răstignești odihnit. Fuga calmează țâțele foarte eficient, nimeni, după ce aleargă 2-3 kilometri, nu prea mai simte nevoia să urle. Dacă nevoia persistă, mai bagă 2-3 kilometri și tot așa până nevoia dispare. În caz de deces prin epuizare, felicitări, ai scăpat de nervi definitiv.

Mănâncă!

Mănâncă! Compulsiv. Aceasta este mai mult o direcție estetică de calmare a țâțelor, în sensul că nu mănânci oricum, ci urmând câțiva pași simpli. Când simți că apare sâmburele conflictului, la prima zvăcnire a venei, deschide frigiderul și scoate din el ce ai mai mare, gen jumătate de tort, oală cu sarmale, cu ciorbă, te întorci cu oala sau farfuria spre partenerul de discuții, ca să nu îi spunem partener de contradicții din prima, deschizi ochii larg de tot, în sensul că îi belești, lași capul puțin pe o parte ca și cum un demon flămând tocmai a pus stăpânire pe tine, înfigi mâna cu toate cele cinci degete (asta dacă nu ți-ai pierdut vreunul în vreun accident) în produsul pe care urmează să îl consumi, apuci cât poți și apoi fleocești cantitatea apucată pe față și începi să mesteci ce ți-a intrat în gură, păstrând ochii beliți. 

Nimeni nu vrea să se certe cu nebuni și nimeni nu va bănui că tu faci aceste acțiuni fiind, defapt, calm pe interior, doar pentru a evita rostirea de vorbe grele. Dacă nevoia de conflict persistă în jumătatea dumneavoastră mai bună, mai mâncați și altceva. De asta, pentru cazurile în care știți foarte bine că Iubi e persistent în ceartă, e bine să începeți cu ceva sărat și să continuați cu ceva dulce. 

Roagă-te!

Roagă-te! Când simți că vena te lucrează pe la spate cu spumele, că nimeni nu se enervează sau suferă din proprie inițiati-vă, lol, e bine să recurgi la divinitate, că de obicei așa dispar spiritele rele. Dacă ai aghiasmă, ia un pic în gură și scuipă fin în jurul tău, formând un cerc sacru de salivă cu apă sfințită. N-aș vrea să se înțeleagă că am ceva cu creștinismul, dar mie ceva îmi spune că toată apa e de la Dumnezeu. Oricum, ideea e că atunci când simți că nu vrei să-ți aduci aminte că ești sfânt, când simți că vorba rea urmează să-și ia zborul de pe buzele tale, două petale, ca o pasăre de pradă, mai bine începi să te rogi. Ochii beliți pot impresiona și aici un partener pus pe ceartă. Invocă ce sfânt vrei tu, Adriane, și nu uita că rugăciunea e o formă de mulțumire și acceptare, iar singurul lucru pertinent pe care îl poți cere e să-ți aduci aminte cum e mintea ta, de fapt. 

Învață-ți țâțele să vorbească între ele!

Învață-ți țâțele să vorbească între ele. Închide ochii și imagineaza-ți propriile țâțe alegând una spre cealaltă cu săbii sau topoare în mâini, intenționând să se atace, înjurându-se, făcându-și reproșuri și, când ajung una lângă cealaltă, înainte de a se omorî între ele, lasă-le să se privească puțin în ochi, că ele se cunosc bine și, când o să-și vadă mâhnirea una alteia, câte o lacrimă o să le mijească fiecăreia la colțul ochiului și o să curgă pe podea, dar ele n-o să cedeze, o să se lase dominate de ego, de orgoliu, de diavol, practic, și una dintre va ataca chiar dacă va ști soto că e proastă și, când să dea cu toporul în cealaltă, piciorul ei, obosit de atâta ură, va aluneca pe lacrimile lor combinate și va cădea la pământ. 

Și atunci cealaltă țâță, speriată că va rămâne singură, că toate conflicte sunt ca niște mastectomii, se apleca spre ea, îi va întinde o mână, o va ajuta să se ridice și o va întreba: Fă, de ce ne certăm noi? Păi ne-a enervat X. Care X, fată? Nu vezi că doar noi suntem aici? Adică?… Da, fată, conflictul e între noi, țâțele lui Adrian, nu între țâțele lui Adrian și țâțele alcuiva. Mi-e rău. Adică ne certam singure? Da. Mi-e rău și mie, dar nu putem să-i vomităm lui Adrian pe piept, că acolo are inima și noi nu suntem nesimțite. Hai, ia-mă în brațe, să mă liniștesc un pic, vezi să nu-mi dai cu sfârcul în ochi.

Când nu te mai cerți cu tine, nu te mai cerți nici cu alții. De multe ori rămâi să te cerți doar cu tine, iar cel mai bun lucru pe care poți să îl faci atât pentru ceilalți, cât și pentru tine e să le sau să îți oferi o îmbrățișare, mai ales că Dumnezeu e pregătit oricând să Îl îmbrățișăm indiferent de ce greșeli avem noi impresia că facem. Dacă nu funcționează cu îmbrățișări, atunci să folosești, Adriane, oricare dintre soluțiile de mai sus. Atât. Pupi, pu, Adișory de la Vâlcea.