Eu am lins mult la viața mea. Și am lins cu toată inima. Mi-am pus tot sufletul în limbă. Am lins cu devotamentul cu care Federer a practicat tenisul, cu dedicația cu care Virginia Woolf s-a băgat cu pietre în râu, iar Sylvia Plath cu capul în aragaz, cu plăcerea cu care Ricky Gervais face glume despre copii cu handicap, deși ei nu le pot înțelege, cu frecvența cu care traducea Irina Margareta Nistor filme în anii ’90, cu inconștiența cu care Eminescu a făcut sifilis, cu insistența cu care trăiește domnul Iliescu, cu certitudinea unei lumi mai bune cu care s-a urcat Isus pe cruce, ca să-i reproșeze Mă-sa halul în care s-a afișat pe final de viață, pentru că nu a ascultat-O. Uitați-vă și dumneavoastră la ce s-a ajuns. Și La mulți ani, că uitasem.
Am avut chiar și ani întregi în care cotorul limbii mele era atât de obosit, încât îmi dădea senzația că se uscase și mai avea un pic și mi s-ar fi desprins din gât ca orice coajă de copac ce a murit acum câteva secole, în vârful unui deal pe unde n-a trecut niciodată nimeni în afară de, de dragul extrapolării, un lup super dezorientat pe care Scufița Roșie îl orbise cu un sprei paralizant.
Cei care n-am mai văzut șprei scris așa până acum, haideți să ne punem o dorință, Doamne ajută. Sper că ne-am pus o dorință care să folosească tuturor oamenilor și nu una individuală, așa cum suntem tentați de diavolul interior să punem inclusiv în rugăciuni, căci și acolo își bagă coada. Văzând, la rândul meu, aceste vorbe scrise aici trag o concluzie foarte simplă, pe care, poate, o trageți și dumneavoastră: Dracul își bagă coada în rugăciune când spunem “Dă-mi, Doamne, mie!” și și-o scoate când spunem “Dă-ne, Doamne, nouă!”. Deși trec prin asta, nici nu vreau să-mi imaginez ce s-ar întâmpla între coadă și rugăciune dacă cineva ar alterna “Dă-mi, Doamne, mie!”, “Dă-ne, Doamne, nouă!”, “Dă-mi, Doamne, mie!”, “Dă-ne, Doamne, nouă!”, “Dă-mi, Doamne, mie!”, “Dă-ne, Doamne, nouă!”. Nu pot decât să sper că acea coadă are și o limbă care să lubrifieze rugăciunea înainte să…, în fine…, poate, e mai bine să fim constanți în ce și cum cerem.
Da, boss. Știu că, prin prisma vieții mele foarte picante, sunteți fierți să aflați ce rave masiv am făcut de Rev, omaga, dar până atunci nu trebuie să mai așteptați deloc pentru că vă spun acum. Am stat. Cu trei prieteni. Deci am fost patru. Și într-una dintre discuțiile pe care le-am purtat cu mezina Revului, în vârstă de 14 ani, mi-a fost amintită de către aceasta o informație pe care o uitasem și conform căreia limba omului e atât de deșteaptă încât poate transmite creierului senzațiile tactile sau lingibile care s-ar simți atunci când omul ar linge orice suprafață. Cei care n-am mai văzut până acum cuvântul lingibile, haideți să ne punem o dorință. Deci “Dă-ne, Doamne…”, bă, ce pliabili suntem pe bun-simț. Nu știu dacă se pune virgulă înainte de haideți, întrucât subiectul e “cei care”, iar predicatul e “haideți” și e un oarecare dezacord, dar, mă rog, nu se pierde din idee.
Și da, așa e! Adică haideți să facem un exercițiu mic. Vată, de exemplu. N-am lins vată până acum, dar îmi pot imagina cum se simte. Moș Crăciun, la fel. Cioburi. Pupăza din tei. Capra vecinului. Zdreanță. Fram, ursul polar. Pneul căruciorului lui Stephen Hawking despre care n-avem nici cea mai vagă idee că fusese acuzat că a participat la o orgie cu minori, ce imagine! Parchetul clasic așezat rândunică. Pereții de la Obregia. N-am lins niciuna dintre chestiile acestea și, totuși, îmi pot imagina cum se simt. Limba mea știe. De unde știe limba mea? Pentru că am lins mult la viața mea, v-am zis. Experiența contează. Primează. Inclusiv rugăciunii, ați văzut și domniile voastre, îi ia ceva până se obișnuiește să ceară pentru toți sau, cum ar fi și mai firesc, să mulțumească pentru toți.
Având deosebit de mult timp liber, asta mai mult din cauză că nu eu îl țin prizonier pe el, ci el pe mine, am contemplat, prin metoda clasică de cădere pe gânduri, asupra lucrului pe care l-oi fi lins cel mai mult în viața asta. Nu mi-a trebuit mult să ajung la o concluzie. Știu că mulți dintre dumneavoastră mă puteți imagina într-o zonă foarte carnală, știu că mă vedeți cu fățuca asta a mea dulcică cufundată cine știe pe unde și și eu aș fi vrut să fie așa, dar nu. Cel mai mult și cel mai mult, dar cel mai cel mai mult și mai mult și mai mult, în sensul că n-am lins nimic mai mult de atât, cel mai mult și cel mai mult, deci, am lins relațiile toxice. Multă limba s-a consumat în contextul acesta. Multă salivă mentală, dar ele tot murdare au rămas cât am rămas și eu în ele.
Și nici n-a fost greu să fie așa. Nu știu pe unde vă situați dumneavoastră, dar eu, momentan, mă simt ca într-o pădure de relații toxice. Pădure peste care a venit iarna brusc acum mulți ani, frunzele n-au apucat să se veștejească și au înghețat verzi pe ramuri ducând cumva cu ele speranța că se vor mai dezgheța, iar pădurea va fi iar verde și primitoare, speranță care, poate, se destramă atunci când și ultima frunza cade și se sparge în cioburi verzi de gheață. Am zis poate de dragul celor mai obsedați, așa, ca mine care n-au renunțat la speranță și și-au imaginat că frunzele se vor aduna, se vor recompune și se vor urca la loc pe ramurile lor, dar acesta nu este un aspect de judecat, pentru că puține concepte au atâta imaginație ca speranța.
Repet, nu știu pe unde vă situați dumneavoastră, dar mulți dintre prietenii mei și, de asemenea, multe cunoștințe sunt într-o relație toxică sau încă sub efectul unei relații toxice. Adică aud din ce în ce mai des oameni care îmi spun că ceva nu mai merge, dar nici ei nu merg mai departe. Am citit acum mai mulți ani un articol care spunea că cel mai muist concept pentru specia umană e romantismul, pentru că sugerează că omul are nevoie de un partener, că nu e întreg singur, iar asta duce la foarte multă suferință, de parcă s-ar putea să fii întreg cu altul când tu nu poți să fii întreg singur. Și, cumva, cam așa e într-o relație toxică. E ca și cum am avea de ales între otravă și singurătate sau noi înșine, iar noi alegem otrava, gen mai bine să mi s epară că mi-e rău de la tine decât să mi se pară că mi-e rău de la mine.
Cre’că am mai scris pe aici, că eu nu cred în persoane toxice, dar cred în capacitatea omului de a fi toxic cu el însuși atunci când nu știe să facă față suferinței altui om. Adică, dacă vine cineva să mă înjure, eu pot să reacționez punând la suflet sau durându-mă în cur cu toată compasiunea pentru omul respectiv, că nimeni nu înjură sau acuză când e ok cu el însuși.
Nu știu despre dumneavoastră, dar mie mi-a fost mai ușor să cred că sunt alții toxici pentru mine până să mă prind că doar reacția mea mi-l poate face toxic pe altul în ochii mei. De atunci nu mi-e ușor, că-mi vine și mie să înjur înapoi când sunt înjurat, dar nu mă mai lasă Calea Domnului.
N-am renunțat la ideea de romantism, mai ales că știți cum sunt unele momente când ne ia romantismul median, dar nici nu-mi vine să fiu momentan într-o relație cu cineva, atâta vreme cât eu nu sunt sigur că voi putea reacționa mereu cu compasiune la înjurăturile partenerului. Prin înjurături înțeleg reproșuri, acuzații, proiecții, nemulțumiri nediscutate, neînțelegeri, șamd.
Deci sunt singur de multă vreme, dar chiar și așa mă mai spăl din când în când, că fix aici voiam să ajung.
Bă, și fix astăzi când voiam să mă spăl și eu anul ăsta, Bucureștiul a avut altă părere. Mă regăsesc provizoriu pe Șoseaua Ștefan Cel Mare, spre Obor, Sectorul 2, și astăzi au fost tăiate așa: Apa caldă, căldura, gazul și curentul electric. Toate. Mă și gândeam, dacă vine Apocalipsa, io n-am baterie să-mi sun prietenii să le spun că a murit toată lumea și că, gata, nu mai au relații toxice. Începând 2024 așa, de acum înainte, când voi avea căldură, apa caldă, curent sau gaz mi se va părea că am un an extraordinar.
Am zis că provizoriu pe Ștefan, pentru că de săptămâna viitoare mă mut iar în chirie, sper să dureze sau, ca să bag și niște manifestare, aș prefera să mulțumesc de pe acum Universului că am câștigat la loto și m-am mutat în pampas. Conform legilor lui Murphy, cu trei ore înainte de a găsi acest apartament, mi-am donat canapeaua și fotoliile, prin urmare, dacă știți cum pot să obțin o reducere de oricât peste 50% la Divanissimi, vă rog să mă contactați în privat.
Știu că nu e frumos să te caci în gusturile oamenilor, dar eu mă cac în ale mele, pentru că nu-mi permit nimic din ce-mi place, în afară de Dumnezeu. Nici n-ar trebui să mai comentez.
Am prins multe lipsuri din astea în București, dar Capitala țării noastre nu a fost niciodată mai toxică pentru mine, decât am fost eu însumi, pentru că eu m-am dovedit la fel oriunde am locuit. Avantajul de a fi lins ani la rând toxicitatea, sperând că o voi curăța de maniera în care își curăță pisicile blana, e că acum limba mea o știe foarte bine. Pot oricând, oriunde, oricum să îmi imaginez cum se simte aceasta pe limbă. Și, când știi că ceva nu-ți place, nu mai pui gura, ca să nu mai pui botul. Ne doresc ca singura superstiție de început de an pe care să o purtăm cu noi să fie aceasta: Dacă nu sunt bun înseamnă că sunt toxic.
Și, dacă tot suntem la superstiții, am văzut o întrebare deosebită la doamna Dana Budeanu: Dreacu’, n-ai văzut că mănânci pește de 20 de ani la Revelion și tot nu-ți merge bine? Mor. Ador. Căci iată cum Doamna Dana și Domnul Isus au în comun peștele. Atât de pe Ștefan cel Mare. Doamne ajută și Doamne ferește și de toxic ne păzește. A venit curentul! Adișorul De Toxifiatorul.