Cum să devii membru al celui mai vechi club sado maso din București

Încep cu o mică paranteză și vă rog să citiți până la final, că vreau să vă recomand o “chestie” foarte mișto de văzut în București. “Chestia” a inspirat acest articol. 

Așa. Capacitatea omului de a-și face singur rău ar trebui, din punctul meu de vedere, să ocupe locul întâi în topul “talentelor” lumești. Cel puțin eu, până la această vârstă, nu cred că mă pricep la ceva mai bine decât la a-mi face singur rău. Din nefericire, sunt convins că nu sunt singurul care are acest talent, ba dimpotrivă, găsesc destul de fiabilă ideea că mai toți ne pricepem de minune la treaba asta.

O să vă dau un exemplu. Acum mai mulți ani, foarte mulți chiar, lucram într-o televiziune și avem un șef. Sau o șefă. N-aș vrea să precizez sexul, ca să nu se simtă lezat sau lezată. Și persoana aceasta avea niște apucături foarte deosebite în ceea ce privea relațiile cu subalternii. Eu lucram pe jurnalele de dimineață și, după câteva luni în care am lucrat acolo, ajunsesem să vomit, pe bază de sistem nervos, în fiecare zi la 9 fără 20. Sistemul meu nervos îmi băga uneori degetele pe gât numai la gândul că lucram acolo.

De ce se întâmpla acest lucru? Pentru că persoanei respective îi plăcea foarte mult să vadă greșeli chiar și acolo unde nu erau. Și nu scăpa absolut nicio ocazie să mă sune și să îmi țină un discurs “diafan și blajin” menit să mă ajute să devin un producător de știri mai bun. Dintre miile de invective mi-a rămas în minte unul absolut minunat. Mi-a zis așa: “Bă, jegule, dacă mă-ta se f*tea cu DSNG-ul, sigur ieșea ceva mai inteligent decât tine!”. DSNG-ul, pentru cei care nu au nicio treabă cu televiziunea, sunt mașinile acelea cu antene parabolice pe plafon, antene care sunt ridicate în timpul transmisiunilor în direct.

Mi-era rău încontinuu, prietenii îmi ziceau să demisionez că sunt schimbat, nu mai aveam poftă de viață, deși eram foarte tânăr la vremea respectivă. Îmi dispăruse umorul, de parcă l-aș fi vomitat și pe el în fiecare zi de lucru, la 9 fără 20. Mă simțeam umilit, inutil, deloc suficient de bun, o nulitate.

Bine, veți spune, dar ce treabă are asta cu introducerea pe care ai făcut-o la acest text? E clar că aici îți făcea altcineva rău și nu îți făceai singur. Sunteți siguri? Nu eram un producător strălucit, știam asta, dar eram un producător bun. Făceam emisii foarte grele, lucram foarte bine cu colegii, mă înțelegeam bine cu ei, găseam chiar modalități de a mai glumi între noi. Mai mult, ne îmbărbătam unii pe alții atunci când eram umiliți, pe rând, de persoana respectivă. Unii făceau față mai bine, alții, mai sensibili, o mai luau pe arătură. Noi știam și ne asiguram unii pe alții că ne facem treaba bine, dar, cu toate acestea, nu ne influențau masiv vorbele bune venite de la unii la alții, ci vorbele grele venite de la un singur om.

Aici intervenim noi înșine, făcând o greșeală veche de când lumea, aceea de a pune un preț mult mai mare pe rău decât pe bine. Integrăm înjurăturile cu brațele deschise și ne ferim de complimente de parcă ar fi niște gloanțe care ne-ar putea omorî.  De la o vorbă mai urâtă ajungem să ne biciuim cu propriile gânduri, să ne călcăm în picioare cu propriile acțiuni, să ne dăm ordine care ne fac rău și să le executăm, să ne scuipăm între proprii ochi și să nimerim perfect chiar dacă vederea ne e profund încețoșată. 

Și mai “mișto” e că, de cele mai multe ori nici măcar nu avem nevoie de altcineva să ne jignească, pentru că suntem foarte buni la a o face noi singuri. Ne vedem grași, urâți, proști, insuficienți prin proprii noștri ochi, dar ne e mai ușor să proiectăm această imagine de sine în exterior pe ideea că, dacă așa mă văd ceilalți, înseamnă că așa sunt. Cel mai vechi club de sado maso e mintea noastră. Nu din București, ci din lume, iar noi suntem membri oriunde ne-am afla. 

Impulsul acesta de a ne lăsa, unii mai mult, alții mai puțin, umiliți, călcați în picioare, ne-a devenit partener de viață, de percepție. Cine, dacă nu noi, ne lăsăm jigniți de alții? Noi știm când facem ceva bine, chiar știm. Se simte treaba asta sub o formă de liniște, o mulțumire de sine, un relax. Evident, făcând parte din acest club mondial de auto sado maso, sunt multe situații în care facem treaba bine, dar ne spunem noi singuri că am făcut căcatul praf, atât la nivel personal, cât și profesional. Aici intervin alții, care ne spun că am făcut o treabă excelentă, dar pe ei nu îi credem la fel de repede cum l-am crede pe unul care ne-ar spune că am fost execrabili. Ăsta da sadomasochism, ce să spun.

N-am știut eu la vremea respectivă treaba asta, dar chiar și persoana aceasta de care v-am vorbit mai devreme se jignea singură atunci când mă jignea pe mine. Să te apuci să umilești o altă ființă nu arată nimic altceva decât că tu nu ai respect pentru tine însuți. E imposibil să te respecți pe tine ca ființă umană și să jignești pe altcineva. Am remarcat ce bine îmi prinde atunci când cineva are intenția să mă jignească să mă gândesc așa: “Bă, dar ce puțin respect ai pentru specia umană din care faci parte, dar, din fericire, eu nu am am aceeași părere!”. 

În forma aceasta în care ne regăsim noi acum pe pământ, nimeni nu pare perfect, dar nu puteți să mă contraziceți că fiecare om are cel puțin o calitate pe care o putem descoperi cu un pic de răbdare. Calitatea asta pentru mine e Sufletul, Suflet pe care l-a făcut Dumnezeu și ni l-a dat drept Dar, dar ne-a lăsat pe noi să îl ambalăm și l-am ambalat de ne-a luat dracu’. Efectiv ne-a luat dracu’. Pentru mine, atunci când cineva îmi face rău în aparență e un prilej de unboxing. Să închid ochii, să inspir profund și să îmi amintesc Darul împachetat în jigniri, umiliri sau agresiuni. N-aș vrea să credeți că o fac de fiecare dată, dar mi-aș dori. Sadomasochist fiind și eu, îmi mai place, uneori, să îmi dau niște palme inutile la cur ca să mă pedepsesc inutil, ca să mă umilesc eminamente singur.

Ideea acestui articol mi-a venit după ce aseară am fost norocos să văd o piesă de  teatru excepțională. “Venus in fur” la Unteatru. Piesa n-a început bine, din punctul meu de vedere subiectiv. Începutul a fost un fel de lălăială, de mi-am zis: “Aoleo, iar teatru din ăsta urlat, mai ține și o oră și patruzecișicinci de minute. Făcuși tu, Adriane, căcatu’ praf să te dai iar pe cultură!”. 

Dar, la vreo zece, cincisprezece minute după ce începe piesa, se întâmplă ceva. Ceva atât de frumos din punctul meu de vedere, încât începutul ăla prost mi-a devenit brusc foarte bun. N-o să vă spun ce punctual, că vreau să vă bucurați și dumneavostră. Piesa e în două personaje, interpretate de Silva Helena Schmidt și de Richard Bovnoczki. Plm, ce nume au și ăștia, îmi luă 1 minut să le scriu. În fine. Richard joacă singur și foarte natural primele minute, după care intră Silva urlând, ca apucata, pe o teatralitate și o emfază pe care eu, personal, nu le apreciez. Am văzut piese întregi jucate așa. De asta m-a și apucat prematur și deloc argumentat disperarea.

Și la un moment dat, jbaaaam!, Silva face o treabă, se transformă atât de brusc și de vizibil, încât mintea mea a avut un mic orgasm. A gemut, așa, un pic de plăcere, ca și cum i-ai fi dat o palmă mică peste buci, doar ca s-o faci să se cambreze un pic mai mult în așteptarea unor palme puternice sau a unei curele sau a unei crengi de mesteacăn. Și dup-aia piesa curge, iar mintea mea s-a lăsat bătută și scuipată și călcată în picioare cu plăcerea unei târfe care își face treaba foarte, foarte bine. La un moment dat chiar m-am dat, așa, un pic mai pe spate ca să nu îi sară squirtul pe spectatorul din fața mea.

“Venus in fur” are ca subiect umilința la care sunt supuși nu doar oamenii de către oameni, ci și umilința și agresiunile la care se supun regizorii și actorii între ei. La cât de fluent a fost jucată, mie mi-e clar că nu s-a umilit nimeni cu nimeni pentru această punere în scenă, fapt pentru care îi felicit atât pe cei doi actori, cât și pe Elena Morar, regizoarea piesei. Ce ușor se scrie Elena Morar în comparație cu… nu le mai scriu încă o dată. Acum relația sado maso ca și practică sexuală plăcută ambilor parteneri, nu că piesa ar fi doar despre asta, e, poate, singurul gen de relație “abuzivă” care poate fi tolerat. Dar și aici se pune întrebarea: Cine domină pe cine? Căci, dacă un om îi dictează altuia să îl domine, cine mai domină pe cine? La fel e și în relația cu noi înșine. Vrem să ne domine mintea pe noi sau vrem să o dominăm noi pe ea? Sunt, oricum, greșite amândouă. Ideal ar fi ca Mintea și Sufletul să lucreze împreună. Abia atunci Mintea s-ar scrie cu “M” mare. În rest se scrie cu “m” mic și e firesc să fie frustrată. 

Mergeți să vedeți piesa și agresați-mă pe mine cu un mesaj dacă nu vă place. Dacă am învățat ceva frumos în viața asta e că Sufletul nu poate fi nici jignit, nici rănit, nici distrus. Chiar nu cred că un concept atât de frumos ca Sufletul, făcut de Dumnezeu, poate fi alterat de noi, Copiii Lui. Mintea are, însă, această capacitate excepțională de a plasa uneori suferința chiar în dreptul Inimii. Sunt sigur că, atunci când ceva n-a mers conform așteptărilor dumneavostră, ați simțit gheara aia în piept, semn clar că Sufletul suferă. Ce parșivă e mintea asta! Ce capacitate extraordinară are de a plasa greșit durerea, nu în ea, ci în Suflet. “Muie minte, te iubesc, căci cu Sufletul călătoresc!”. Am zis să pun și asta, că mi-a venit!

Vreți să știți cum s-a terminat povestea cu persoana abuzivă? Bine, vă zic. Într-o dimineață, în timpul unei transmisii în direct a unei declarații de la sediul PSD, am fost sunat de persoana în cauză care a început să mă jignească. Fără motiv. Am ascultat-o vreo 20 de secunde, am tras aer în piept și i-am zis: “Cine morții mă-tii ești tu, persoano, să-mi vorbești mie așa. Jeg infect ce ești! Că vomit numai când mă gândesc la tine! Băga-mi-aș plua în tine, de caracter inuman ce ești!”. În fine, ceea ce scriu eu aici sunt eufemisme. Ce a fost la gura mea timp de 10 minute nu poate fi reprodus în acest context. Ceea ce pot să vă spun e că, din prima clipă în care am înjurat-o, mie mi s-au deschis toate chakrele, mi s-a luat piatra de pe suflet, mi-a revenit umorul și mi s-a transformat în zâmbet. Mi-am dat demisia.

N-aș mai proceda la fel azi. Momentan, nu aș mai înjura pe nimeni altcineva în afară de mine însumi și tot e un pas înainte. Pentru că, să nu uităm o treabă, vă rog eu frumos: Și abuzatorii și abuzații, avem nevoie de un singur lucru: De iubire, coaie! Absența ei ne face să fim și abuzatori și abuzați în același timp. Ce mai e de condamnat când înțelegem asta? Ce ne mai trebuie să vedem că nu rezolvăm nimic cu pedeapsa și să ne gândim că poate funcționează iertarea? Rămâne, totuși, o întrebare: Ce faci când cineva te abuzează? Îți dai demisia și te duci să te rogi pentru el din altă parte. Atât. Pup dulcișor. Adișor. Doamne ajută fără bici, mulțumesc că sunt aici!

Nota B365.ro: Adiță, ba noi mulțumim că ești pe-aici:

• Doamne, ce urât am visat aseară!
• Am aflat secretul lui Putin stând la coadă la benzină
• Cel mai mare cântăreț din lume, mort în condiții suspecte