Cum s-a reconstruit Bucureștiul după marele cutremur: arhitectul-șef din acea perioadă povestește(I)

de:
22 feb. 2014
31 Afișari
Cum s-a reconstruit Bucureștiul după marele cutremur: arhitectul-șef din acea perioadă povestește(I)

Alexandru Budişteanu are 85 de ani şi şase dintre ei (cei mai grei, după cum îi cataloghează) i-a petrecut în funcţia de arhitect-şef al Capitalei, funcţie pe care a ocupat-o în perioada 1977-1983. Orașul trebuia reconstruit, iar arhitectul voia să se implice în această acțiune. Avea propriile idei referitoare la reconstrucție, cu care spera să poată influența gândirea lui Ceaușescu, sau, în caz contrar, măcar să o corecteze, pe cât posibil. Vă prezentăm mai jos prima parte a discuţiei cu arhitectul Alexandru Budişteanu.

„Ideea era cum să aplici ce vrea el, între ce voia el și realitatea obiectivă și administrativă.Cum? Influențându-i hotărările. Nu puteai să-i spui că nu e bine ce spune, asta era o glumă. Atunci când corul spunea Da, vă mulțumim din suflet, trebuia să spui Așa e, dar ce ar fi să încercăm încă o variantă? Pentru că mai era o problemă. La prezentări, dacă spuneai că trebuie să încercăm așa şi nu altfel, el (n.r. Ceauşescu) spunea Aha, cine are interesul să nu se demoleze casa asta, mhm?
Toată lumea se făcea mititică. Atunci nu exista să-i spui că e greșit urbanistic, că facem o arteră sau o nouă compoziție care deranjează și nu-i valoroasă. Trebuia să-i spui: De acord, dar ce-ar fi să încercăm o variantă? Cine pretinde că l-a contrazis, s-a opus și a spus astfel, nu-i adevărat. Că a doua oară nu mai călca pe acolo”, a explicat arhitectul pentru B365.ro. 

Budişteanu a ajuns arhitect-şef al Capitalei după ce, crede el, Elena Ceauşescu i-a pus o vorbă bună în faţa dictatorului. Asta deşi, prima dată când a cunoscut-o, tovarăşa nu i-a dat de înţeles că-l place prea mult.

„În 1970, când eram funcţionar internaţional la ONU, am primit sarcina să prezint cuplului prezidențial, care venise în vizită, orașul New York. Eu fiind acolo arhitect urbanist, mi s-a spus că sunt potrivit să le arăt orașul. În ziua respectivă, m-am dus la Misiunea țării noastre pe lângă ONU, pe strada 93, în apropiere de Central Park și n-a apărut decât dânsa, pentru că el a fost ocupat și am făcut o plimbare prin oraș cu tovarășa. A fost ceva îngrozitor pentru că ea era și prost-crescută și mitocancă. Când a coborât, nici nu s-a uitat la mine. Am intrat în mașină, ea ș-a așezat în spate, în stângă; în față era șoferul și un securist. Nu mi-a zis nici Bună ziua. Și eu am început să-i prezint orașul că doar asta era sarcina mea. Stătea în tăcere și asculta. Am ajuns în Park Avenue, apoi am luat-o spre centru și tot îi explicam niște lucruri. Se uita la mine cu o scârbă nedisimulată. Îmi ziceam: Ce să fac? Dacă tac e grav, zice că de ce mi l-ati dat pe unul care nu știe, eram obligat să vorbesc. Dar, vorbind, păream mai deștept decât ea și nici așa nu era bine. Adică s-a creat o situație penibilă… I-am explicat cum e cu planul urbanistic al New York-ului, am trecut pe la Muzeul Metropolitan și am spus că se aseamănă cu cele mai mari muzee din lume, i-am dat ca exemple British Museum și Luvru și altele și apoi ea se întoarce și spune: Și? Ermitajul de la Leningrad? Mă prinsese, era fericită. Eu îl omisesem și era așa de satisfăcută că mi-a demonstrat că știe și ea”.

Restul drumului s-a făcut în tăcere, povesteşte arhitectul, care spune că a crezut că a făcut şi o gafă pe parcursul plimbării, atunci când a înştiinţat-o că România are birou de turism în New York. Cu atât mai mult cu cât ea s-a arătat scandalizată că Aşa se face turismul?! După pățania cu Elena Ceaușescu, arhitectul a mai petrecut doi ani în Statele Unite, la ONU, timp în care a primit mai multe oferte să rămână de tot în America: spune însă că nu a putut să nu se întoarcă în țară.

„M-am întors, devenind aşa cum se spunea atunci în glumă, un „om înapoiat”. Soția mea de atunci, care era a doua mea soție, a zis că nu se întoarce acasă. Relația nu mergea și ne-am și despărțit în mod civilizat. La ora actuală, ea este ambasadorul onorific al României în Florida. Dar căsătoria noastră s-a făcut pentru că nu trebuia să plec necăsătorit. M-am dus la o serată a Uniunii Arhitiecților și acolo m-am uitat și am văzut-o pe cea mai frumoasă, tânără, arată impecabil. Am făcut cunoștință cu ea și, după două zile, am invitat-o în oraș și am spus: Uite, eu trebuie să mă căsătoresc pentru că voi pleca în America la ONU. Vrei să te măriți cu mine? Culmea e că a acceptat. M-am întors în țară pentru că sunt basarabean. Mă refugiasem de acolo, îmi pierdusem relativ patria, iar a doua oară nu mai voiam. M-am întors acasă. Și nu regret deloc că am făcut asta.”

A revenit la Institutului Naţional de Cercetare şi Proiectare pentru Sistematizare, Locuinţe şi Gospodărie Comunală (ISLGC) de la care plecase și, în 77, a prins marele cutremur de la Bucureşti. Spune că, după catastrofa naturală de atunci, Ceaușescu și-a schimbat complet viziunea asupra modului de organizare a construcțiilor din România- cutremurul, fiind, de fapt, declanşatorul dorinţei de demolare a dictatorului.

„El s-a şi întors atunci din America și a spus: ăștia cum construiesc zgârie-nori la aliniere? În vremea aceea, nu aveai voie să demolezi, să faci nimic. Și a venit apoi cutremurul şi Ceaușescu constată că se poate: Dumnezeu uite că a putut, a dărămat și case… și și-a schimbat radical concepția. A zis Hai să croiesc un oraș cum trebuie, cu niște străzi late, perspective.
Lăsând la o parte că s-a făcut foarte dur treaba asta, Bucureștiul, dacă nu avea parte de această voință care s-a făcut foarte brutal, e drept, nu avea arterele și aspectul pe care-l are. Domne, n-o să uit cum era Calea Moșilor pe vremuri, vai de capul ei. Mergea tramvaiul înghesuit. Ce să vorbim de celelalte deschideri, care s-au realizat. La ora actuală, Bucureștiul văzut de sus arată impresionant pentru că începe să aibă un fason. A costat mult treaba asta, dar, trecând peste victime, sacrificii, da, începe să aibă fason de metropolă. Nu se compară cu alte capitale, dar, slavă Domnului, există și elemente pozitive. Amenajarea Dâmboviței, metroul, și așa mai departe. Plus creșterea extraordinară a populației Bucureștiului care s-a întâmplat atunci.”

La puţin timp după cutremur, pe 22 martie 1977, a avut loc o ședință, în fostul palat regal, unde se mutase CC, care avea ca temă reconstruirea Bucureştiului. La această şedinţă a participat şi Alexandru Budişteanu, în calitate de şef al Centrului Naţional de Sistematizare din cadrul ISLGC.

„Ceaușescu a venit cu un plan de urbanism sub forma unor propuneri. Am luat cuvântul și am spus sincer ce cred. Că un oraș trebuie să se dezvolte etc. Când am vorbit eu, pentru că eram șeful Centrului de Sistematizare, o secție a institutului la care lucram, tovarășa era lângă tovarășu’ și  am văzut-o că îi făcea semne lui. Își adusese aminte de mine. Am avut emoții. Mă iertase. După aceea, am fost chemat în luna iulie la Ceauşescu, între timp am fost verificat bine. Pentru ei nu eram un necunoscut, aveam o bilă albă pentru că m-am și întors acasă, am făcut proba întoarcerii. Ea tâmpită nu era, era doar ticăloasă. Ea i-a spus de mine, deci iată că a contat recomandarea tovarășei, un lucru început atât de prost. N-aș fi bănuit niciodată.”

Budişteanu crede că a fost ales ca arhitect-şef pentru că celor doi nu le plăceau să aibă oameni complet necunoscuți în preajmă, iar ea îl cunoscuse în timpul vizitei de la New York. Aşa că, la patru luni de la şedinţa despre Bucureşti, a fost chemat în biroul dictatorului.

„El mi-a făcut o impresie foarte bună, era un provincial, eu eram un provincial, amândoi iubeam Bucureștiul. El își aducea aminte de Bucureștiul interbelic… și a vorbit frumos și cu bun-simț. Ceaușescu era țăran, viclean și patriot și voia să facă bine cu de-a sila. Spunea: O să-mi mulțumească mie alții, lasă. Deocamdată fac cum cred eu. El iubea România în felul lui și era patriot, mai ales că se opunea rușilor. În finalul discuției, a zis să ne ocupăm de București și m-a întrebat: Dacă v-aș propune să fiți arhitect șef, ați accepta? Și am zis da. În 24 de ore am fost numit arhitect-șef al Capitalei. Am crezut, la început, că poate face ce-i spun eu. Pe naiba, nu-i puteai scoate din cap ce voia el. Trebuia să apelezi la tot felul de tertipuri, dacă voiai să facă altfel. Cât eram eu de arhitect-șef, nu aveam niciun fel de acces la problemele care se refereau la sistematizarea centrului civic și la Casa Poporului. Asistam la discuții, dar nu aveam voie să deschid gura. Era problema lui personală”

Spune că nu regretă faptul că a acceptat slujba, însă menționează că se aștepta să aibă ceva mai multă influență asupra orașului din această funcție.

„Ceaușescu, când hotăra ceva, nu existau argumente că nu. N-am să uit când s-a prezentat macheta cu Piața Sf Gheorghe, zona kilometrului 0… pe el îl deranja că kilometrul 0 începea de la o biserică. Și, atunci, era o machetă cu niște propuneri și cu biserica… Și biserica asta, zice, apoi face un semn cu mâna în aer. Când făcea semnul ăsta, însemna că urma să fie dată jos. Ș-atunci am deschis gura și am spus: Să știți că aici este înmormântat Constantin Brâncoveanu. Marea șansă a fost că știa cine a fost Brâncoveanu. Și a zis: Se va proteja mormântul lui Constantin Brâncoveanu și a plecat scârbit. Fiecare a înțeles ce a vrut. Se putea dărâma biserica și, deasupra mormântului, făceai un coviltir. Dar a lăsat-o moartă. Ceaușsescu nu a mai revenit la acest subiect, o fi zis, în sinea lui, hai să facem o excepție.”

 

În partea a doua a materialului, pe care o găsiţi aici, Alexandru Budişteanu povesteşte cum a reuşit să salveze Biserica Sfântul Elefterie Vechi de la demolare, cum a ajuns Anca Petrescu să fie arhitecta Casei Poporului, dar şi cum a reuşit să renunţe la funcţia de arhitect-şef fără să fie sancţionat de dictator.

 

 

 

Cookies