Cum rezolvă un șnițel întâlnirea nefastă cu domn cu boxă dată tare în troleibuzul 97. O călătorie deloc solară cu un Solaris în care bubuie manele

De ceva vreme încoace, încerc să fac pe plac politicienilor din administrația locală și să merg mai mult cu transportul în comun, așa cum ne sfătuiesc ei înșiși, iar una dintre liniile favorite este frumosul troleibuz 97, cu traseu de pe Calea Văcărești până hăt în Grivița.

Glumesc, desigur – nu iau autobuzul ca să nu mă certe primarii din București, ci realist fiindcă transportul STB a evoluat în ultima vreme, cel puțin în zonele unde am eu treabă de obicei. Sunt în continuare probleme, dar aș fi ipocrită să nu recunosc că nu există îmbunătățiri, care variază de la:

• banda unică STB – un vis atunci când mergi cu 123-ul, de exemplu, și nu mai stai în tot traficul de pe Unirii
• troleibuze noi, cum este și cazul celui din povestea de azi

Prolog

Povestea începe într-o seară în care am hotărât să ies la un șnițel, într-un loc despre care auzisem de bine și unde tot încercam să ajung – Bucătăria Local Food.

Când ies la cină în oraș, prefer să acompaniez șnițelul cu un șpriț, ca să nu se simtă șnițelul singur în burtă. Eliminată fiind astfel opțiunea condusului mașinii proprii, rămân cu transportul în comun sau taxi/ridesharing. Cea din urmă pică în multe ocazii din motive personale, pe care cei care au văzut filmul Woman Of Top pot să le înțeleagă.

Bine ați venit în troleibuzul 97

Așadar, troleibuzul 97 va fi cel care mă va duce la cină în seara asta. E un troleibuz Solaris, în care atunci când m-am urcat prima dată acum vreun an nu mi-a venit să cred ochilor – proaspăt, curat, aerisit, tapițerie nouă pe scaune, vis. Doar găurile din asfaltul de pe Traian erau împotriva lui, dar le făcea față cu brio.

Deși aglomerat, prinsesem locuri pe scaune. Atmosfera era de o relaxare aparte. Nimeni nu stătea cu tik-tok-ul pornit la maxim, mai în față un adolescent s-a ridicat să lase un vârstnic să stea jos, lumea venea de la muncă sau mergea în oraș, armonie deplină.

La o stație distanță, se urcă un domn cu o boxă. Modelul de boxă – vă zic, căci cred l-am recunoscut din prima – era un JBL Charge 5. Domnul care o ținea în mână – vă zic, căci cred că l-am recunoscut olfactiv din prima – mirosea ca butoiul în care făcea bunicul țuică la țară.

S-a așezat confortabil pe un scaun în spatele meu, între trei domnișoare frumoase și – din acel moment, ușor panicate -, a dat drumul boxei, a conectat-o la telefon și a pus muzică.

Compilație cu năbădăi, din Traian până-n Dorobanți

Inițial, undeva înainte de Calea Moșilor, din boxă răsuna o manea. Era nouă, pesemne, fiindcă nu am recunoscut-o din repertoriul manelelor clasice.

Privirile celor din jur se îndreptau deja îngrijorate spre domnul cu JBL, cu ochi în care se citea „OK, poate o ascultă doar pe asta și se oprește”.

Însă imediat cum am trecut de Moșilor, melomanul a mormăit ceva, a dat mai tare și a schimbat brusc piesa. Nu-i plăcea cea aleasă anterior.

A urmat o succesiune de melodii care s-au schimbat și la Piața Spaniei, și la Gemeni, intercalate de înjurături pe care domnul le adresa boxei, ca unei amante care l-a dezamăgit.  Și singurul lucru pe care l-a făcut un autobuz de oameni (inclusiv eu, da) a fost să se uite non stop dezaprobator – ba la boxă, ba la ceilalți pasageri, dezamăgiți că nu zic nimic.

Cum se rezolvă culinar un necaz în STB (aka șnițelul de consolare)

Șase stații de muzică mai târziu, m-am întrebat a cui era responsabilitatea. Poate de frică să nu ne luăm o boxă în dinți, poate de rușine să nu fim noi înșine primii care comentează poate că ne gândim „hai că pe ceilalți nu-I deranjează, care e problema mea?”.

Voi cum ați fi procedat? Vă deranjează muzica spontană în troleu?

PS: Eu am rezolvat deranjul temporar mâncând un șnițel foarte bun la Bucătăria Local Food.  Ceea ce vă recomand și dumneavoastră.