Cum poate fi numărul 1 un film despre numărul 2. Sau cum reușește Andreea Grămoșteanu să facă din rahat bici

V-am spus (aici) în urmă cu ceva vreme că orice spectacol pe al cărui afiș apare Andreea Grămoșteanu trebuie văzut musai. Tocmai am prizat o doză dublă în weekendul trecut și îmi mențin părerea!

Amor ghebos sub clar de lună, în acorduri de Bach și miros de ceapă prăjită

Am fost, așadar, la Sala Gloria să văd minunea de la Wonder Theater: Frankie și Johnny sub clar de lună! Premieră absolută în România a unei piese de mare succes de pe Broadway. Aici se cuvine să deschidem o paranteză: în general vorbind, a rupe gura târgului la New York sau în sectorul 3 al Bucureștiului nu este același lucru. Iar ce le place lor, imperialiștilor de americani, nu e musai să ne placă și nouă. Nu că am fi noi mai din lumea a treia, pentru că nu suntem, ci poate chiar dimpotrivă.

Prin urmare, un text despre cum un „el” încearcă să transforme o aventură de o noapte (One Night Stand zis  ONS, ca să priceapă și puștii, și americanii) într-o relație de durată, sau chiar „iubirea vieții mele” (n.Trad. love of my life), în timp ce „ea” se străduie din răsputeri să fugă, dar să se mai și împiedice din când în când, poate fi considerată și o profundă introspecție în chimia moleculară a relațiilor interumane, dar și o pălăvrăgeală amuzantă (n. Trad. small talk, chat).

Alegeți ce variantă vă convine, motivul real pentru care veți merge să vedeți această piesă este jocul actorilor. Atât Cristi Iacob, cât mai ales Andreea Grămoșteanu susțin o partitură dificilă din punct de vedere „tehnic”, întrucât sunt singurele personaje, stau pe scenă pe toată durata spectacolului și, exceptând primele minute, în care se aud în difuzoare icnetele și gemetele unei partide de sex „nebun”, vorbesc non-stop. 

Este un dialog viu, spumos, pe alocuri chiar amuzant, în care cei doi protagoniști își dau replica din toate pozițiile (sic!). Cu o contribuție importantă și din partea scenografiei foarte inspirate, spectatorul plonjează adânc în intimitatea celor doi, percepând „duelul” cu toate simțurile, da, cu toate!, inclusiv cu cel olfactiv. Pentru că în mijlocul oricărei partide de sex ei i se face foame, nu-i așa?, iar în cazul nostru de față Jackie vrea pizzette cu mozzarella și ceapă caramelizată, iar Johnny n-are încotro și îi gătește… în direct (n.Trad. live).

Veți pleca de la spectacol bine dispuși, fără întrebări sau răspunsuri extistențiale, și cu un pregnant miros de ceapă prăjită în nări. Ceea ce este și inedit din punct de vedere al spectacolului, dar și binevenit pentru business-urile alimentare din zonă. Căci după ce ne ostoim foamea de cultură, trebuie rezolvat și sensul direct al cuvântului.

Deci, cum poate fi numărul 1 un film despre numărul 2?

Și uite-așa, cu zăhărelul din ceapa caramelizată a lui Johnny v-am dus către a doua doză de Andreea Grămoșteanu, de data asta la cinema. Și tot de tras pe nas, pentru că filmul cu pricina e olfactiv chiar din titlu: #dogpoopgirl (n.Trad. fata cu rahatul de câine).

Îl urmăresc de câțiva ani buni, cu mare atenție și simpatie, pe Andrei Huțuleac, cel care semnează scenariul și regia filmului. Sunt, așadar, în bula lui de social media. Și l-am văzut, cu câteva săptămâni înainte de premiera în cinematografe, îngrijorat că „în afara bulei lui” lumea n-a auzit de film. Ei bine, pentru că trebuie să existe un echilibru pe lumea asta, noi cei din bula întâi suntem hiperexpuși la promovarea frenetică pe care o face, încât mi-am zis în sinea mea: „să vezi Andrei, ce ți-o iei, dacă ai promovat un film de căcat!”. Dar stați așa! Filmul este de(spre) căcat! (n.Trad. no shit).

Prin urmare, m-am dus la cinema cu un nivel al așteptărilor până la cer. În chiar prima zi pe marele ecran, cum ar veni la avanpremieră. Am vrut să rezerv toată sala de la Mall Băneasa pentru mine și pentru Anda, dar ce să vezi, neserioșii de la Cineplexx ne-au mai băgat pe gât doi intruși. Mă rog, oameni decenți, nu ne-au deranjat. Ăsta e avantajul să vezi filme „la privat”, ești scutit de foșneli, râgâieli, comentarii nelalocul lor, telefoane care sună sau luminează etc. Există însă și reversul medaliei, n-ai parte de reacțiile spontane ale spectatorilor, astfel că pleci acasă (doar) cu propria impresie despre filmul pe care l-ai văzut.

Tot din strădaniile de a-și promova filmul ale lui Andrei mi-a atras atenția un crâmpei dintr-un interviu la un post de televiziune. Întrebat dacă #dogpoopgirl este o comedie neagră, el a răspuns că (citez din memorie) da, pentru că de fapt el a vrut să îmbrace balaurul de sub pat (sau din șifonier) într-o rochiță de zână, ca să nu mai pară atât de amenințător.

Totuși, voma nu e caca

O scurtă paranteză, singura parte „la obiect” a acestui text. Subiectul filmului e următorul: o tipă de 41 de ani adoptă un cățel de la un adăpost și, în drum spre casă, are parte de un incident în metrou. Din cine știe ce motive, patrupedul vomită pe podeaua vagonului, o cantitate impresionantă, iar ea, neavând pungi, șervețele sau orice ar fi putut-o ajuta, se blochează și, în ciuda protestelor vehemente ale celorlalți călători, coboară la prima stație, lăsând voma acolo. Suntem în era social media, așa că întâmplarea este filmată cu telefonul de un adolescent și devine virală pe rețelele de socializare, voma este deja căcat, deci calea către prime-time la televiziuni este deschisă. În doi timpi și trei mișcări, viața eroinei noastre este făcută praf. Mai întâi la figurat, și apoi la propriu. Nașa pabieda, kanieț filma! (am închis paranteza).

Mi-am călcat pe suflet și v-am povestit subiectul, ceea ce nu fac niciodată, pentru că m-a stârnit declarația lui Andrei Huțuleac. Din punctul meu de vedere (strict subiectiv), filmul nu este o comedie. Eu nu am schițat nici măcar un zâmbet. Dimpotrivă, m-am îngrozit. Pentru că  Andrei nu ne arată un balaur în rochiță de zână, ci ne pune în față o oglindă a naibii de reală, din aia pentru cosmetică, cu lupă! Oricâtă imaginație ar fi avut el, și pot garanta că are!, viața bate (rău de tot) filmul. Care este, de fapt, un eufemism al realității și nu o tușă groasă, o hiperbolizare a unor fapte care ne enervează mai mult sau mai puțin. Asta e noua ordine socială mondială. 

Andreea Grămoșteanu joacă fabulos, reducând involuntar și pe alocuri nedrept restul distribuției la stadiul de figuranți într-un one-woman-show. Ea contează mai mult decât scenariul, chiar dacă fără scenariu n-ar fi fost nici ea, pentru că reprezintă motivul pentru care acest film nu poate fi ratat. Nici de cei cărora le va place, nici de cei pe care îi va oripila.

Vreți să știți dacă mie mi-a plăcut #dogpoopgirl? Nu mi-a plăcut, la fel cum nu mi-a plăcut, la momentul respectiv, nici „Moartea domnului Lăzărescu”. Din considerente pur subiective și legate de evenimente în care au fost implicați oameni foarte apropiați mie. Dar filmul trebuie văzut. Cred că-l voi mai vedea și eu încă o dată, măcar pentru a prinde toate titlurile de pe burtieră, pe care le-am ratat din cauză că vânam alte detalii

Nota  B365.ro: Așteptăm cu interes impresiile lui Radu de la Operă. Până atunci ne mulțumim să mergem la teatru, pe urmele lui:

• Liliom, la Centrul Cultural Lumina
  Anatomia unui clișeu, la Teatrul Stela Popescu
  Cursa de șoareci, la TNB