Cum mi-am rezolvat simplu, în București, toate problemele legate de e-factura

Și mi s-au înfiorat clipele, călcate în picioare de talpa grea a nesperanței, că n-a mai fost niciun moment căruia să nu i se fi ridicat tot părul pe corp. Și mi s-a-ncurcat Calea de parcă dintotdeauna ar fi fost nu Una, ci mai multe drumuri, zero poduri. Și mi s-au năruit toate zgâriecerurile, că n-am mai avut niciun zgâriegând să știu ce e zid și ce e fereastră. Și mi s-a încâlcit cunoștința și n-am mai putut face diferența între nimic și tot, de n-am mai știut ce-i șarpe și se târăște, că și-aripile din păsări mi se târau la fel. Și mi s-au descărnat din mine toate cuvintele și m-au părăsit, lăsându-mă să fiu o rană ce nici nu îndrăznește să mai viseze la vreun pansament, când eu, Adrian Malvinus Teleșpan, cu ochii din care-mi curgea speranța, am bătut, în sfârșit, la poarta Raiului și mi-a deschis ANAF-ul.

Da, mă, deci, Doamnelor și Domnilor, care mă citiți mă știți, eram eu chill pe Calea Domnului, mult mai ferm decât carnea de pe mine convins că sunt, practic, în buza iluminării. Simțeam, așa, că mă ia cu zen, simțeam că Universul, poate, nu mai are încercări pentru mine și că, gata, aia e, ne mântuim, dupe care mai vedem noi. Bă, și fix atunci, aud așa, fâl, fâl, ca un sunet de aripă. “Aoleo, e Vestitorul, Adriane, să vezi că prinsăși mântuirea, Doamne, da-Ți-ai sănătate să-Ți dai!”, am zis în gând.

Vă dați seama, m-am ridicat în picioare, n-aveam încă, așa, curaj să mă întorc să dau ochii cu inefabilul. Mi-am tras un pic șosetele în sus, că e scump gazul și stau în șosete în casă, mi-am dat un nas pe la subraț, o mână prin păr, o limbă pe două degete și le-am mirosit să văd dacă-mi pute tigrul. Ca orice om la date. În spatele meu, fâl, fâl, fâl, în continuare, din ce în ce mai aproape. În fine, eu sunt obișnuit să se vină spre mine din spate, dar acum clar era altceva. Am tras aer în piept și apoi m-am întors să-mi privesc trecutul, prezentul și viitorul în ochi. 

Belirea ochilor ce a urmat, transfigurarea incomprehensibilului. Ca mamaie Cicica la dumneaei însăși în oglindă în timp ce făcea AVC m-am uitat când am văzut că, în locul vreunui soi de înger care să-mi cânte trecerea lumii într-o lume mai bună, pe la spatele meu fâlfâia e-factura. Păi ce făcurăm, Doamne, așa ne fu vorba? Că-mi venea să mă ia și cu leșin. Stați liniștiți, că mamaie Cicica n-a murit de la AVC, s-a chinuit cu un cancer.

Eu, pe mine, m-am cunoscut mai demult și de atunci am rămas în relații destul de OK. Adică știu că nu sunt chiar atehnic, dar am aproape ferma convingere că nici n-o să mă caute curând de la NASA să aducem Apollo 13 înapoi pe pământ. Acuma, sincer să fiu, nici n-am aplecarea să-mi dau interesul să mă pricep la gadget-uri. Nu mă interesează zona asta. Știu să dau drumul la televizor și-l scot din priză dacă nu-și revine. Laptopul nu prea mi se virusează, iar când apare vreo unealtă nouă prin casă, apare fie pentru că e foarte intuitivă sau pentru că vine vreun prieten s-o instaleze.

Acum vreo trei ani, în urma unei popriri pe cont, mi-am făcut eu firmă de cuvinte, ca să am și ce să mănânc, nu doar ce să plătesc. Țin minte că m-a sunat o doamnă de la firma de recuperare prin 2020 și i-am zis: “Doamnă, pentru mine acum e prioritară relația cu Dumnezeu, nu să-mi plătesc datoriile.”. Am simțit-o vag perplexă la celălalt capăt al firului, îmi cer scuze pe această cale. Și firma asta a mea, cu ajutorul contabilului căruia îi urez sănătate de la Dumnezeu în multe mailuri, funcționa cât să-nțeleg și eu. 

Eu și acum, când am văzut că se schimbă toată treaba cu firma și cu factura și cu semnătura digitală și cu legea fiscală, mi-am zis: “Fă, nu te impacienta, că nimerești tu până la urmă! Stai, Doamne iartă-mă, liniștit, Adrian, nu te consuma, c-ai mai avut hopuri și greutăți în viață şi nu le-ai depăşit nici pe alea!”. L-am sunat pe domnul contabil, dumnealui mi-a dictat pe pași ce trebuie să fac, eu mi-am notat tot, tot, și apoi, când m-am apucat de treabă, blanc. Ceața minții. S-au înfundat țevile, au dispărut toate combinațiile. Orice curcă privită când se uită-n lemne poate fi lesne comparată cu domnul Cioran în comparație cu mine.  

Mi-a recomandat un prieten un site unde să-mi fac facturile, că e foarte intuitiv. Eu mi-am petrecut câteva zeci de minute să găsesc butonul de factură nouă despre care am aflat că el nu apare dacă n-ai semnătură digitală pe care să ți-o conectezi apoi în SPV (spațiul personal virtual) la ANAF. Doamne, preferam HPV, că oricum nu dau la femei, deși unora le-aș fi dat la nervi. Și, mă rog, în acest moment sunt într-o dilemă, că nu știu dacă semnătura virtuală e a mea sau a firmei, că am încercat să mi-o cumpăr online de la providerul recomandat de un alt prieten. N-am găsit la dumnealor pe site opțiunea pentru firmă, nici pe internet dacă există variantă pentru persoană juridică. Asta am reuşit eu să ajung la 44 de ani, persoană juridică. Nici n-am răbdare cu din astea. Mai încerc. Pare că trebuie să mă zbat să fiu legal.

Bă, dar zero intuiție de la Domnul către mine în direcția asta, că înțeleg că unii oameni au izbândit. Bătut în cap estoy. Dar nu e chiar atât de rău, pentru că avantajul de a-ți da seama că ești prost într-o anumită situație e că, atunci când realizezi că ești prost, nu mai ai de ce să ai pretenții de la tine. Dar stau așa și mă întreb care o fi rostul digitalizării României în procesul meu de dezvoltare personală. “Lecția asta îmi trebuia mie acum, Doamne, să fie ANAF-ul încă un hop între mine și Tine? Uite, Doamne, dacă renunți din planul Tău la digitalizarea României o să mă rog mai mult!”, “Adrian (mi-ar răspunde EL), adică mă condiționezi tu pe Mine?”, “Eh, sincer, mi s-ar părea complet nefiresc să mă condiționezi Tu pe mine!”, “Ar fi prima dată când m-aș contrazice cu cineva, dacă n-ai avea dreptate, Adriane!”, “Merci!”, “Cuplă.”.

N-am o concluzie, dar, asta am făcut în ultima săptămână. Și curat. Singura soluție momentan e să mă împrumut și să ies să mă plimb prin București unde vremea e opusul birocrației. Poate îmi iau și o plantă, ca să se uite și ea la mine, cum mă uit eu la digitalizare. N-am concluzie, însă, frații mei, curaj, că tot ce nu e ușor e greu, iar noi știm asta și, când vă aprinde deznădejdea vreun colț al minții, nu uitați că a fi născut în România are un foarte mare avantaj. Vorbim limba română care e superbă. Bine, probabil era mai ofertant s-o fi învățat din Finlanda sau Elveția, dar nu e cazul. Și, dacă vă ajută și pe dumneavoastră inteligența să observați că sunteți proști, nu uitați să vă iubiți pentru asta, că nu există dar mai mare decât să acceptăm că nu știm. Vă pup pe token, Doamne Ajută și Doamne Ferește, digitalizarea ne urmărește. Adișorul Neștiutorul.