GOOD LIVING

Cum mi-am pierdut aproape toată viața într-un rucsac în tren. Asta dacă nu punem la socoteală și motanul

Punct și de la capăt, ca de obicei. Oficial, am câștigat renumele de uitucul familiei, după ce mi-am uitat ghiozdanul, cu laptopul și camera foto, într-un tren de Suceava, imediat că a acostat în Gara de Nord, luat ironic, pentru o singură stație, din Ploiești. Totuși, am reușit să plec din tren cu una bucată motan supraponderal, multe ouă roșii, drob și cozonac.

Da, uneori uităm. Unii mai mult, alții mai puțin. Cineva spunea că știm, dar uităm repede. Gândurile ne inundă mintea și uităm cele mai banale lucruri, de multe ori extrem de importante și esențiale pentru o bună desfășurare a vieții de zi cu zi și a micilor noastre automatisme pe care le numim viață.

Când gândurile profunde te fac să uiți lucrurile esențiale

Nu uităm niciodată să respirăm, asta pentru că nu trebuie să ne aducem aminte că facem asta. Totul se comportă automat în corp. Totuși, alegerile noastre trebuie să le ținem minte și dacă le uităm de obicei suferim. Așa am rămas fără ce aveam mai de preț atunci, un ghiozdan în care îmi țineam laptopul, camera foto și micile nimicuri care îmi completează viața, câteva cărți (începusem recent Un om norocos de Paler sâc), niște haine, un parfum și tot felul de nimicuri care n-ar avea nicio valoare pentru altcineva.

Totuși, graba strică treaba și dorința mea de a ajunge mai repede acasă s-a transformat în ore întregi de alergat prin oraș cu o cutie cu un motan uriaș într-o mână și alta cu mâncare de acasă, uitând pur și simplu că mai aveam ceva, o mare parte din viața mea, pus în spațiul de depozitare de deasupra scaunului din tren. Am răms totuși cu ce aveam în buzunare, telefonul, buletinul (nu știu cum de nu era de fapt în ghiozdan), și o tabachieră cu carduri și legitimații. Cât m-am bucurat în acel moment că măcar nu am avut și un portofel, că sigur îl pierdeam și pe ăla.

Momentul când realizezi ce ai făcut de fapt

Grăbit find să cobor primul din tren cu motanul într-o mână și o sarsana de mâncare de Paște de toată frumusețea și greutatea în alta, simțindu-ma suficient de greu, am coborât din tren grăbit să ajung la Dristor. Momentul în care metroul a ajuns în stație a fost și momentul în care am realizat, sprijinit pe spate în metrou de un perete, că stau mult prea comod astfel încât să am și cheile de la casă la mine, pe care le țineam în micul buzunar de sus al ghiozdanului, să nu cumva să le scap din pantaloni.

Și atunci m-a lovit, aveam mai mult la mine decât motanul și mâncarea, cărasem după mine de sărbători și munca, un laptop plin cu mii de fotografii, texte începute și planuri plus o cameră foto care să îmi aducă aminte că îmi place fotografia. Și într-o secundă totul s-a șters. Tot ce păstram cu mine și pentru mine a dispărut. Puf, ca din senin, eram gol. Golit de lucrurile la care țineam mult și fără de care nu credeam că o să rezist vreodată. Și totuși lucrurile se schimbă atunci când nu le mai ai.

Și a început distracția

La început m-am înfuriat pe mine, de cum am reușit să uit ceva de care aveam cu adevărat nevoie într-un asemenea loc, fără să realizez decât atunci când era prea târziu, la aproape 30 de minute distanță de la incident. Apoi, sperând în ajutor divin și dreptate m-am întors în gară cu tot cu bagaje (un motan de 10 kile și mâncare tot pe atât) că doar aveam și cheile de la casă în ghiozdan să fiu sigur că nu le pierd. Serviciul clienți al CFR mi-a spus că nașii de tren mai dau o tură prin vagoane după ce coboară toată lumea și bagajele pe care le găsesc le duc la Poliția din Gara de Nord. Așa că am zis că merită încercat.

Acolo a fost și prima mea oprire, care mi-a arătat din start în ce țară trăim de fapt. Gemulețul de sticlă mi-a fost închis în nas de un polițist fără chef, abia ajuns la muncă, ce nu părea să aibă plăcerea de a discuta sau a ajuta în vreun fel. De aia am și renunțat să mai fac plângere la poliție, nu aveam cu cine și cam ce se pierde în gară nu se mai găsește. În aeroport poate mai ai o șansă.

Apoi, mi-am încercat norocul la CFR, unde am găsit oameni dispuși să ajute, dar totuși care nu aveau ce face. Până când șeful de tren mai face o verificare, prin vagoane deja se perindă ultimii pasageri, personalul de la curățenie, cel de la mentenanță și cum mi s-a mai spus, cerșetorii care stau pe peroane plecați în căutare de lucruri uitate în tren.

Așa am ajuns în Grivița, acolo unde șefii de tren se odihnesc după o lungă călătorie prin țară pregătiți să plece din nou a doua zi. În niște clădiri insalubre (vai de mama voastră CFR cum vă tratați angajații), am dat de niște oameni dispuși să ajute. Am ajuns la șeful trenului de Suceava care mi-a spus că nu a găsit nimic și că șansele să mai recuperez ceva sunt minime, dar că îi pare rău și îmi recomandă ca data viitoare să fiu mai atent. Și așa am renunțat la tot, mi-am luat motanul și plasa de mâncare, m-am urcat într-un taxi după 4 ore de agonie, cărat, înjurat și resemnat și am plecat în căutarea unui loc unde să dorm că nici în bloc nu puteam să intru fără ghiozdan.

Am pierdut tot, dar am învățat multe

Cele mai multe lucruri le înveți atunci când pierzi. După ce trece furia și neputința și înveți să accepți că unele lucruri nu se mai întorc (sau se întorc când te aștepți mai puțini și chiar ai nevoie de ele) totul este simplu și știi clar ce ai de făcut. Poate am greșit că nu am făcut o plângere la poliție. Poate puteam recupera ceva și hoțul, care s-a trezit cu un ghiozdan plin de viața altuia, ar fi fost arestat și acuzat de furt calificat.

Acum mă gândesc că o cameră video ar fi putut să îl surprindă și ar fi putut fi identificat. Și totuși n-am vrut, nici măcar nu am încercat. I-am urat celui care le-a găsit să fie fericit cu ele și să se bucure măcar puțin de ce a găsit. Se pare că eu nu le-am apreciat îndeajuns de le-am uitat în tren. Însă în același timp mă gândesc că orice pierdere vine și cu un câștig. Atitudinea despre viață și lucruri în general mi s-a schimbat complet după ce am rămas fără nimic. Nu știm niciodată la ce trebuie să renunțăm pentru a câștiga alte lucruri doar în momentul în care nu le mai avem.

Vă urez să învățați din greșelile altora și să nu le repetați. Și da, am fost fraier și neatent, dar mereu sper că în timp astea vor fi doar lecții de învățat în viață.


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button