Să-ţi laşi imaginaţia să zboare dincolo de pânzele albe

de:
14 aug. 2011
0 Afișari
Să-ţi laşi imaginaţia să zboare dincolo de pânzele albe

Luna trecută, în Centrul Vechi, de două ori pe săptămână, am fost desupra brutăriei franceze (French Bakery) ca să particip la şase cursuri de improvizaţie teatrală. Dacă iniţial mi se părea ciudat pentru că mă vedeam deodată ”dând în mintea copiilor”, acum am ajuns să simt lipsa acestor cursuri. Mi-aş dori să mă mai joc, cu ajutorul imaginaţiei, şi să fac ceea ce altfel ori nu mi-aş permite, ori nu mi-ar trece prin cap să fac.

La început, am avut câteva dubii în privinţa activităţilor pentru că mi s-a părut ciudat faptul că, într-un joc, fiecare dintre noi trebuia să îl atingă pe unul dintre ceilalţi. Am înţeles însă că acest joc ne ajută să ne întipărim mai bine numele celorlalţi colegi şi că ne iniţiază, dar mi s-a părut ciudat, poate şi pentru că eram la început şi nu mă implicam atât de mult în ceea ce făceam.

La un alt joc stăteam doi câte doi, faţă în faţă, şi trebuia să povestim, prin gesturi, o experienţă care ne-a marcat, ca să învăţăm cât de importante sunt gesturile în cadrul unei discuţii. Nu prea mi-a plăcut asta ori pentru că nu am avut un partener interesat de acest joc, ori pentru că nu aveam parte de interacţiune verbală.

Treptat, însă, am început cu jocuri complexe. Am făcut împreună cu ceilalţi colegi o scrisoare, iar pentru aceasta fiecare contribuia, pe rând, cu câte un cuvânt. Rezultatul a fost peste măsură pentru că oricare dintre noi putea schimba treptat cursul poveştii, iar cel care spusese ceva înainte vedea apoi cum povestea lui o ia pe alt făgaş.

Am compus şi o poezie, tot în grup, şi a ieşit mai bine atunci când n-am avut răgaz nici un minut ca să ne gândim la versuri.

Tot la improvizaţie teatrală am descoperit că modul în care mă văd ceilalţi pe mine, ca persoană, nu este exact aşa cum mă văd eu. Acest joc mi-a plăcut mult nu doar pentru că am aflat cum mă văd ceilalţi şi că trebuie, prin comportament, să mă schimb în aşa fel încât cele două viziuni (eu vs. ceilalţi) să se apropie cât mai mult.

Jocul meu favorit a fost cel în care unul dintre noi se retrăgea din încăpere, preţ de un minut – două, iar în acest timp, ceilalţi stabileau cine ar fi persoana respectivă şi despre ce faptă inedită vorbeşte în faţa presei. Ca să aflu în rolul cui am fost numită, trebuia să răspund la întrebările celorlalţi şi, din aproape în aproape, cu ajutorul întrebărilor lor, răspunsurile mele s-au îndreptat către un anume personaj. Eu eram regina Elisabeta a Marii Britanii şi recunoşteam în faţa jurnaliştilor că mi-am pierdut coroana şi hainele la jocuri de noroc. Un alt coleg era Dalai Lama, care recunoştea că el este Carlos ”Șacalul”. Mi-a plăcut acest joc foarte mult pentru că a fost unul inedit şi pentru că imaginaţia a fost dusă la extrem punându-mă în pielea unor personaje respectabile, care recunoşteau fapte deloc onorabile pentru poziţia lor.

Cum ar fi să îţi răspundă cineva la o întrebare doar afirmativ, fără alte explicaţii sau să răspundă numai cu întrebări, ori cu propoziţii din trei cuvinte? Am aflat că se poate şi chiar am văzut că unii care lucrează în domeniul consultanţei se pricep de minune la astfel de discuţii. Dialogurile au fost pe cât de ciudate, pe atât de amuzante.

Bizar mi s-a mai părut şi faptul că, noi, în cadrul unui joc, după ce am tot spus, pe rând, câte un cuvânt care se asocia cu cel menţionat anterior de un alt coleg, când am fost puşi să precizăm numai termeni care nu provin din familia de cuvinte a celui precizat anterior, ne-am cam încurcat şi, obişnuiţi de la corelare, de multe ori, pronunţam tot termeni din acelaşi câmp lexico-semantic, chiar dacă nu acesta era scopul nostru.

Oricât aş încerca să descriu în cuvinte cât mai mult din ceea ce am simţit în serile de după program, de fiecare dată când mă îndreptam spre Centrul Vechi pentru a-mi îmbogăţi cunoştinţele cu noţiuni despre improvizaţia teatrală, ştiu bine că nu aş putea fi suficient de persuasivă. După ce am fost participant direct la funshop pot spune că experienţa merită toţi banii. Un actor, specializat în arta improvizaţiei teatrale, chiar a declarat: ”Aşa ceva nu poate fi descris prea bine în cuvinte”.

Nu ştiu dacă am stârnit curiozitate multora dintre voi, însă, vă asigur că experienţa depăşeşte cu mult aşteptările şi, chiar dacă poate nu vă gândiţi la asta, este mai mult mai bine decât la un grătar sau la o bere cu prietenii, din toate punctele de vedere. Spun asta pentru că, din câte am observat, mulţi dintre prietenii mei nu mai găsesc distracţia decât într-un grătar şi o bere alături, chiar dacă au la dispoziţie variante mult mai bune.

Prin urmare, improvizaţia teatrală, m-a ajutat să mă destresez, să mă deconectez şi să fiu departe de grijile de zi cu zi, ca un copil, căruia nu-i pasă decât de jocul lui frumos.

Acum aştept provocarea urbană.

Între timp, vă la să citiţi două din creaţiile noastre, o scrisoare şi o poezie.

Dragă Amantă,

Azi te-am visat. Eram impreuna visând la pat. Mă trezisem ud şi blank. Umblam gol prin pat. Oare eram văzut de vecini? Sau nu? Totuşi, m-am învelit tare strâns. Tu mi-ai dăruit o pernă roşie de Sfântul Nicolae. Ce odios a fost darul tău! Eu vreau un stilou gândindu-mă la perna roşie.

M-am ameţit din două tequila gândindu-mă beat manga. Nu reuşesc să creez aşa o minunată cămaşă roşie bordo.

Pijamaua transparentă s-a scămoşat la visul fierbinte despre tine.

Dragostea mea pentru mine nu mă gândesc deloc la tine. Doar în vis. Pot să te strâng de gât.

Noapte fierbinte de aur.

Al tău veşnic

Grădinar.

Totul

Păi, nimic,

Nimic din tot ce-a fost

Nu mai este

Ca odinioară

Când totul era o poveste

Dar, oare a fost?

Sau încă mai este…?

Cookies