Cum m-au lăsat urmăritorii mei fără cuvinte

10 mai 2024
777 afișări
Cum m-au lăsat urmăritorii mei fără cuvinte
Cum m-au lăsat urmăritorii mei fără cuvinte. FOTO: Adrian Teleșpan.

Istoria mea a fost presărată cu interviuri care mi-au marcat existența sau nu. Chiar mi-am amintit zilele astea, în timp ce pivotam o canapea pe o scară îngustă, cum, într-un interviu pentru site-ul revistei Tabu, l-am întrebat pe domnul Cătălin Botezatu: Domnule Botezatu, de unde au apărut toate aceste zvonuri conform cărora dumneavoastră ați fi homosexual? Le-au lansat soții doamnelor cu care am avut eu intercourse, mi-a răspuns dumnealui.

Interviul care m-a ajutat să nu mă simt vinovat că n-am mai scris niciun alt roman de la Cimitirul este altul. În urmă cu mai mulți ani, să fi fost prin 1999, deci la un an după apariția excepționalului album The Miseducation of Lauryn Hill, în cadrul unui interviu, chiar doamna Lauryn Hill era întrebată când va mai scoate un nou album. Doamna Lauryn Hill, care avea vreo 24 de ani la momentul respectiv a răspuns că nu știe și că, cel mai probabil, va mai dura ceva, întrucât dumneaei a compus acel album după o experiență de viață care a durat aproape un sfert de secol și că mai are nevoie să trăiască și să mai treacă prin tot felul de practici existențiale care să se transforme în inspirație.

Deși doamna Lauryn Hill nu a mai eliberat (din engl. released) vreun alt album nici până în ziua de astăzi, ceea ce matematic înseamnă că a scos cu 7 albume mai puțin decât trupa vocal instrumentală L.A. care a lansat 8 albume, primul dintre acestea, Femeia, vânzându-se în nu mai puțin de 600.000 de exemplare, pe mine m-a impresionat foarte mult explicația dumneaei privind experiența de viață a omului care, ulterior, ca artist, o transformă într-un produs și sunt fiert pe a scrie doar despre lucrurile pe care le trăiesc, despre experiențele care mă împlinesc, care mă umplu, care sunt lecțiile mele de viață primite de la generozitatea universului și care mă transformă, zi după zi, într-o variantă și mai bună și mai bună și mai bună a mea, că parcă văd că, într-o zi, nici măcar eu nu voi mai fi la nivelul meu, că-mi par, așa, într-o ascensiune de mi-e și frică să nu mi se rarefieze prea tare atmosfera de la cât mă înalț. Respiră, Adi.

De asemenea îmi place să scriu și din imaginație, dar nu e cazul astăzi, căci ultima săptămână a venit spre mine cu suficientă experiență cât să nu fie nevoie să-mi închipui ce scriu. Eu, de la latina studiată în școala generală și în liceu, în afară de citatele celebre gen mea clipa sau care or mai fi, am ținut minte doar expresia omnia mea mecum porto care culmea, cică ar fi, de fapt, o vorbă greacă, eu fiind, în urma testului genetic, aproape jumătate grec și un pic evreu, deci cam totul are sens dacă e să crezi în sens. Altfel, acest dicton este atribuit fie lui Cicero, fie lui Seneca, dar eu, sincer, cunoscându-mi propria istorie, aș fi mai tentat s-o uit decât s-o disec. Vă dați și dumneavoastră seama că expresia sugerează că cele mai mari bogății sunt cele pe care omul le are în suflet și în minte.

Recunosc că multă vreme am visat la averi și că nici acum nu m-ar deranja niște milioane de euro. Soarta mea a preferat, însă, mulțumesc Cerului, fi-mi-ar bogată dezvoltarea personală, a preferat, așadar, să se aplece spre bogăția sufletească, spre comorile lăuntrice, de parcă eu aș putea să mă duc să-mi iau o sticlă de Lagavulin cu niște emoții sau povestind despre depresie și anxietate. Am ajuns, astfel, la 44 de ani și am în posesie o canapea, un laptop, niște haine, o vâslitoare și un televizor pe care mi l-a vândut Morodan în 2019 ca să mă uit la Asia Express. Și mă mândresc, recunosc, cu faptul că mă pot muta în aproximativ 1 oră. Dacă vând canapeaua și televizorul chiar în jumătate de oră. La vâslitoare n-aș renunța, pentru că încă mai visez că, într-o zi, voi arăta ca un zeu grec, nu ca un proverb grec care nu prețuiește materialul.

Și am venit io până în Franța, la niște prieteni pe care i-am invitat să mă primească în vizită și care mi-au zis: Aaaa, ce bine că vii, că ne ajuți și pe noi să ne mutăm la începutul lui mai. Știindu-mă așa voinic și vânjos, normal că s-au bucurat. Normal că m-am bucurat și eu, că mie îmi place să mă creadă lumea folositor. În Franța a fost liber pe 8 și 9, sărbătoresc ei victoria aliaților asupra naziștilor încel de-al Doilea Război Mondial, toată lumea e liberă, inclusiv prietenii mei, prin urmarea mutarea a fost programată în aceste două zile.

Pe scurt, tot ce n-am eu, au ei. Nici nu știu ce să vă dau exemplu. Ca să vă faceți o idee, pe lângă varii colecții, multe cu valoare sentimentală, prietenii mei din Bretania au diverse dopuri provizorii. Adică varii dopuri care se pun pe varii sticle, în funcție de ce băutură se află în sticla aia până o termini. Vin alb, vin roșu, prosecco, șampanie, must, must sălbatic, dop cu aerisire, dop fără, dop etanș, dop care se pune imediat sau dop care mai așteaptă. Au practic, tot ce le trebuie. Dacă ai nevoie de un curățător de portocală care n-a dat încă în pârg, la ei vii. Dacă ai nevoie de un guler detașabil pentru o haină de blană artificială care să meargă cu un șort purtat de Bjorn Borg la un meci din 1986, la ei vii. Dacă ai nevoie de orice unealtă de care n-ai auzit vreodată, dar simți că ți-ar trebui, la ei vii. Eu, privind cu oarecare înmărmurire numărul de obiecte, utile, nu zic nu, le-am și zis: Când o-ți muri să vă iau, dreacu’, o piramidă.

Și am încărcat și am încărcat și am încărcat și când credeam, doamnelor și domnilor, că am terminat, de nicăieri, ca un abur, ca o nălucire, ca o iluzie periculoasă, din negura necunoașterii a apărut subpatul. Acolo erau puse cu atenție, împachetate impecabil,  două dube. Operă de artă, apogeul împachetării, o serie de lucruri care odată eliberate de sub pat au urmat direct recomandarea lui Dumnezeu: Creșteți și înmulțiți-vă! După 13 ore corpul meu intrase în modul maraton, tot ce trebuia să fac era să nu mă așez. La sfârșitul zilei mă simțeam ca o cățea care fusese bătută în timp ce era lăsată însărcinată de o haită.

La un moment dat, în timpul mutării, doamna la care sunt în vizită îmi întindea niște lucruri de pe o etajeră. Și primesc în mână, un pui mic galben, dintr-un material pufos și zic: Hai, mă, și puiul ăsta urâțel îl mutăm? Și mă mai uit o secundă la el și încă o secundă și de nicăieri mă lovește în tot pieptul și în toată mintea, mă lovește copilăria mea. Ce simțeam eu atunci când eram copil și cum mă atașam de lucruri pentru că de oameni era mai greu. Am avut o mașinuță chinezească cu o caroserie grena, lucioasă, cu o remorcă în care erau fix niște pui din ăia. N-a durat mai mult de 20 de secunde, dar alea 20 de secunde am fost un copil de 4 ani, experiența absolut superbă, în care mi-am putut defini suferința cu cuvintele pe care le știam la 4 ani. Au dat, așa năvală, dar despre asta în următoarea carte.
Experiențele noastre ca și copii sunt foarte importante, iar ăsta e unul dintre motivele pentru care, alături de o prietenă, organizez o tabără de mâncat litere la mare fix de ziua copilului. Cred că de asta ne și place atât de mult domnul Creangă, pentru că despre copilărie îți cam vine să scrii cu onestitate. Practic, e un all inclusiv la mare, unde se și scrie. Alcoolul nul inclus, dar încurajăm lumea să își aducă singură, căci, la ce copilării am avut cei mai mulți dintre noi, we all seed a drink. Detalii despre curs AICI.

Știu că e un sfat pe care nu mi l-a cerut nimeni, dar cel mai ușor te muți când n-ai nimic material. Zero. E mai greu când n-ai nimic, dar ai orgoliu, dar asta e altă poveste. Asta cu mutatul a fost o experiența obositoare fizic, dar deloc neplăcută. Frustrarea mi-a venit, însă, din altă parte.

Cel mai de succes post al meu din ultimul an, cel mai share-uit, cel mai fulminant a fost unul care spunea așa: Știu că n-o să mă credeți până n-o să încercați, dar cea mai bună metodă de a reîncălzi sarmalele e să le prăjești un pic în ulei, că se călește varza pe ele. Nici Isus Cristos, nici campania Salvați Copiii nu s-a bucurat pe Instagram de succesul acestei postări care a făcut cu 300% mai bine decât oricare altă postare. Lasă-ne, dreacu’, cu spiritualitatea și cu cuvintele, Teleșpane, dă-ne sarmale. O să facem, așadar, și sarmale prăjite în tabără. Atât pentru astăzi. Doamne ajută și Doamne ferește, omul ca sarmaua se prăjește. Pup. Adișorul E Călitorul.

Cookies