CONTRIBUTORS

Cum m-am pomenit că port mască în prima săptămână fără mască. Libertatea după care am tânjit și pe care am uitat-o

Îmi vine să încep acest articol ca un copil de clasa a III-a, care-și așterne pe caietul dictando compunerea primită ca temă de casă despre săptămâna lui de vacanță. Doar la că la mine ar fi despre săptămâna de libertate de după relaxarea restricțiilor.

Aș spune așa: Este joi. Astăzi este o zi frumoasă, soarele strălucește printre norii pufoși care străbat cerul orașului București. Din când în când, câțiva pufi de plopi vin în zbor spre mine și în piruete săltărețe încerc să-i prind și să îi țin în pumn cât îmi pun o dorință. Mi-am pus foarte multe dorințe săptămâna aceasta pentru că Bucureștiul este plin de pufi și toată lumea se plânge de ei în loc să-și pună dorințe. Dacă oamenii buni și-ar pune dorințe când li se întâmplă lucruri care nu le plac, poate Universul i-ar îmbrățișa cu mai multă iubire și liniște. Câțiva prieteni ai mei au alergie. Pe ei îi înțeleg că le e mai greu în perioada cu pufi, dar majoritatea acceptă realitatea și în timp ce strănută de le sar ochii din cap își pun multe, multe dorințe ca să-și mute mintea de la hapciu la frumusețea din această lume. 

A plouat un pic zilele trecute. Mie îmi place ploaia de vară, că e energică și purificatoare și trece repede, spre deosebire de sora ei, ploaia de toamnă sau de iarnă care întunecă cerul zile întregi la rând și mă lipsește de bucuria razelor pline de veselie. Când nu văd un petic de cer albastru mai mult de trei zile la rând e ca atunci când ochiul frumos al luminii se închide și pe mine nu mă mai vede nimeni.

Cu toate acestea, ce vreau să vă spun, de fapt, e că săptămâna aceasta a fost prima săptămână de revenire la normalitate după o perioadă îndelungată de restricții. Și odată cu readaptarea la normal, m-am simțit mai anormal decât când m-am adaptat la anormal. De exemplu:

Mi s-a lipit masca de față

Într-o zi am mers la magazin și după ce am ieșit cu cumpărăturile am mers cu masca pe față tot drumul până acasă pentru că nu mi-am amintit să o scot. M-am simțit ciudat. Mi-am dorit tare mult să nu mi se mai aburească ochelarii și să nu mi se mai formeze broboane de sudoare sub nas care îmi dau o senzație ciudată de furnici obraznice ieșite la plimbare pe buzele mele. Cu toate că mi-am dorit asta, o să dureze până mă reînvăț cu fața descoperită.

Mi s-au rupt îmbrățișările

M-am văzut cu mulți prieteni și mi-a plăcut tare mult să-i revăd de la distanță venind spre mine cu zâmbetul pe buze. Nu mai era nevoie să îi privesc absurd-îngrijorat gândindu-mă că poate sunt supărați sau plictisiți, masca oprind traducerile față-inimă și inimă-față. Că tot am ajuns la inimă, se spune că îmbrățișarea se face inimă pe inimă, adică mâinile stângi ale îmbrățișătorilor trebuie să stea pe umerii drepți. Doar că îmbrățișările mele s-au rupt. Mă apropii firav de prieteni și îi iau în brațe ca pe niște saci de cartofi pe care vreau să-i ridic și nu știu de unde să-i apuc ca să nu-mi rup spatele. Cu oamenii care nu-s atât de apropiați, îi iau în brațe imaginar mai mult, mă apropii cu brațele deschise și mă învârt de pe o parte pe alta fără să-i strâng. Cu toate că mi-am dorit asta, o să dureze până mă reînvăț cu îmbrățișările.

Mi s-au ars siguranțele

Am luat primul Uber după ora 22:00. Am coborât în stradă, uitându-mă în stânga și în dreapta de parcă eram într-un joc video cu atacatori înarmați. M-am strecurat pe bancheta din spate din mașină și m-au apucat toate întrebările: oare mă oprește poliția? Dar sigur nu e o restricție nouă care începe de la altă oră? Oare nu s-a mutat de la 22:00 la 00:00? Sigur nu fac ceva ilegal? Pe la mijlocul distanței, pe o arteră mare, la un semafor erau o salvare și o mașină de poliție. Sigur o să ne oprească și o să mă întrebe ce caut pe stradă la ora asta. Nu are cum să scap așa! Îmi spuneam asta în timp ce mă chirceam pe banchetă și pulsul mi se accelera. Deși știam că au căzut restricțiile, mă gândeam că o să li se cășuneze pe mine și o să mă ia la întrebări. Desigur, nu s-a întâmplat nimic, dar frica a rămas cu mine. Cu toate că mi-am dorit asta, o să dureze până mă reînvăț cu plimbările noaptea.

Mi s-au înecat cuvintele

Am mers la primul eveniment cu public pe terasă fără mască obligatorie și m-am mutat de pe un picior pe altul, uitându-mă pe telefon foarte mult timp. Pas cu pas, am reușit să ne unim unii cu alții în discuții mai mari și mai profunde, dincolo de micile comentarii despre înfățișare și vreme. E ca un dans subtil reapropierea asta, parcă ne-am verifica în fiecare moment starea, parcă ne-ar fi frică să nu ne crăpăm unii altora pojghița subțire de pe porțelanurile în care ne-am transformat. Cu toate că mi-am dorit asta, o să dureze până mă reînvăț să nu mai fiu fragil social.

În concluzie, prima săptămână de libertate de după restricții a fost frumoasă, plină de întâmplări care parcă mă reapropie de cine am fost înainte de pandemie. Sunt convins că nu vom mai fi niciodată la fel, că această încercare ne-a făcut să ne transformăm și în bine și în rău. Ce știu sigur la finalul acestei săptămâni e că avem nevoie de timp, de același timp de care am avut nevoie să ne revenim din șocul pandemiei și să începem să ne mișcăm târăș-pârâș anul trecut. Acum avem nevoie de timp să reînvățăm să nu ne fie frică de amenzi, de oameni, de cuvinte, de propriile noastre fețe. Cu toate că ne-am dorit revenirea la normalitate, o să dureze până ne reînvățăm cu asta.

Citește și despre:

Lumina umanității. De ce suntem mai buni decât ne place să credem?

Când tragi de coadă pisica lui Schrödinger și te prinzi că miracolul vieții stă în relațiile dintre noi

Languishing: cuvântul-vedetă al anului 2021. Ce înseamnă și cum îl traducem în limba română?


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button