CONTRIBUTORS

CUM L-am găsit pe Dumnezeu

Notă de început: Acest text conține câteva cuvinte și expresii interzise copiilor sub 18 ani care le folosec oricum. A nu se lăsa la îndemâna acestora. Îl vor găsi și singuri.

Mai întâi, cu permisiunea dumneavoastră, o să vă explic titlul. Acesta nu insinuează vreo metodă, ci este, mai degrabă, relatarea unei constatări. Este exprimarea tipică din limba română a unei expresii nu prea des folosite, dar care e cunoscută de toată lumea, o expresie ușor politicoasă și care, din punctul meu de vedere, exprimă o formă foarte caldă de respect pentru că e folosită de multă ori când ne adresăm bunicilor noștri, de exemplu. Expresia este: “Cum te găsesc?”, “Cum ești?”, mai pe românește. Titlul vizează, așadar, interesul pe care noi, oamenii, i-L arătăm, așa cum putem fiecare, lui Dumnezeu. Am uitat, mulți dintre noi, să Îl întrebăm ce mai face, cum se mai simte. Gândiți-vă ce ne răspund sau răspundeau bunicii când îi întrebam asta: “Ce să fac, tată, bine, îmi era dor de tine. Aș vrea să te văd mai des. Hai mai des pe ACASĂ!”. 

Scriu ceea ce urmează pentru că am ferma convingere, cel puțin teoretică deocamdată, că lui Dumnezeu îi e foarte dor de noi și că tot ce își dorește de la noi e să îl vizităm mai des. Pentru că orice vizită la Dumnezeu, părinți sau bunici are, pentru fiecare dintre noi, un potențial imens de iubire. Am spus cel puțin teoretică, pentru că practica ține de fiecare dintre noi.

ACUM o să vă spun o poveste pe care doar ACUM pot să v-o spun. E o poveste de noapte bună care pe mine m-a trezit un pic.

A fost o dată ca niciodată o lume în care Dumnezeu e totul. Asta ne spun credința și cam toate religiile. Un Dumnezeu Infinit. Universul este totul ne spune știința. Infinit și el. Spiritualitatea ne spune că Iubirea este totul, unica lege prin care Universul funcționează. Infinită și ea. De unde rezultă că Dumnezeu și Universul și Iubirea sunt unul și același concept. Pentru mine. Pentru că nu au cum să existe mai multe toturi. E același tot, privit din trei unghiuri diferite. Oricum a-i da-o, nu poate exista decât un singur TOT. Am tras această concluzie, că Dumnezeu, Iubirea și Universul sunt același tot, pentru că, prin procesul meu de cunoaștere și autocunoaștere, am învățat că e foarte bine, că e recomandat, să cădem de acord cu toții. Ce au cele trei concepte în comun? Pe noi și faptul că nu știm prea multe despre ele. O să vă relatez, pe scurt, ce mi-a schimbat mie felul de a gândi. Dacă domniile voastre vor vrea să folosească metoda pe care am folosit-o eu, bucuria mea va fi sporită. Dacă nu, ea va rămâne așa cum este, infinită.

În 2019 am împlinit 40 de ani. Lucru firesc pentru toți cei născuți în 1979. M-am gândit că, dacă tot am ajuns la această vârstă minunată, să îmi fac un cadou mai deosebit, mai elegant, cât de cât. Singura variantă viabilă și valabilă mi s-a părut Ayahuasca. Ayahuasca, pentru cei care nu cunosc nimic despre domnia sa, este considerată medicina sufletului. Și pe mine mă cam durea sufletul. Mă ținea și un genunchi, dar l-am lăsat pe mai târziu. Ayahuasca e o băutură care, de 3000 de ani încoace, se face din două plante principale și datorită căreia, odată ce o bei, îți îndrepți privirea spre sufletul tău și spre ce doare acolo. Apoi, în timpul ceremoniilor, dar și după, mintea se alătură sufletului și încep să lucreze împreună ca să te vindeci. Să devii un om mai ușor. 

M-am urcat în avion și m-am dus. Nu aveam așteptări, pentru că experiența fiecărui om în parte e una foarte diferită. Deși peste tot pe pământul ăsta sufletul suferă din aceleași cauze cum ar fi frica, resentimentul sau vina, cauzele acestea iau câte o formă foarte specifică pentru fiecare dintre noi. Nu o să intru în detaliu aici despre cum s-au desfășurat ceremoniile pentru mine, dar o să spun că starea pe care am resimțit-o acolo a fost una de un paradox excepțional. Am simțit o corectitudine, o statură foarte dreaptă și imuabilă a sufletului. Am spus paradox, pentru că, deși era pentru prima dată când sufletul nu îmi era apăsat de nimic, starea respectivă nu îmi era deloc una străină. O știam de undeva. Eram corect în raport cu mine. Eram bun în raport cu mine. Îmi plăcea de mine așa. Nu mai simțeam gheara aia în piept care îmi strângea sufletul fără milă și îmi spunea că nu sunt suficient de bun, că nu sunt suficient de frumos, că nu sunt suficient de înalt, că nu muncesc suficient, că, în fond și la urma urmei, sunt un nimic. Nimic nu îmi mai spunea că sunt insuficient. Că nu sunt de ajuns.  Mă simțeam corect, cumva perfect. 

Am știut și conștientizat încă din timpiul ceremoniilor că Adrian cel de acolo nu se va întoarce cu starea aia de perfecțiune la Adrian de la București. Mi-a fost foarte clar că va trebui să mă iau, să mă educ, să mă învăț să fiu cum văzusem că pot să fiu, dar nu aveam nici cea mai vagă idee despre cum urma să fac asta. Dar MI-AM DORIT. Am fost dispus.

Asta se întâmpla în luna noiembrie, chiar de ziua mea. M-am mutat apoi cu o prietenă, ceea ce s-a dovedit a fi cea mai bună decizie luată vreodată. În mod inconștient, evident. Spun că e cea mai bună decizie, deoarece coabitarea și colaborarea cu ea ne-au ajutat să ne înțelegem mai bine pe noi înșine, dar și între noi.

La noi pe scară există o cameră din aia pentru ghena de gunoi, dar e dezafectată de ani de zile, pentru că topoganul e stricat. Ușa de la ghenă e chiar lângă ușa apartamentului în care stăm. Ca să arunci gunoiul trebuie să cobori la subsol, la tomberoane. Cu toate acestea, niște vecini au considerat potrivit să arunce gunoiul în camera respectivă. Erau mai mulți saci acolo de câteva săptămâni și, într-o dimineață, când m-am întâlnit cu femeia de serviciu la parterul blocului, am rugat-o să îl ia de pe etaj. Dumneaei mi-a zi că o să discute acest aspect cu președintele de bloc. Nu am luat în seamă răspunsul, pentru că eram cu câinele, iar câinele voia să facă căcăneț. Și nici nu stă bine cu răbdarea, așa că trăgea să iasă afară din scară. Era sfârșit de februarie.

Două zile mai târziu, în timp ce mă aflam în mijlocul unei sesiuni de zăcut pe canapea, în tricou și chiloți, aud din hol pe cineva trântind ceva de o manieră foarte agresivă. Mi-am zis: “Eh, o fi femeia de serviciu, tulburată de faptul că trebuie să își facă treaba!”. M-am prins că arunca în hol tot gunoiul strâns în camera de ghenă. Blocul nostru e din ’47, iar apartamentul nostru are tocăria originală și, pe sub ușă, se aude tot ce se întâmplă pe etaj, cu o acuratețe deosebită. Așa mi-am dat seama că persoana respectivă a aruncat gunoiul în hol și apoi a vrut să părăsească perimetrul, lăsând gunoiul acolo. 

Ca un zmeu neînfricat am sărit de pe canapea direct în holul blocului și, în ultima secundă, am apucat să prind ușa liftului înainte ca acesta să pornească cu tot cu persoana care ne aruncase gunoiul în fața ușii. Când am deschis ușa liftului am văzut în fața mea o doamnă respectabilă, pe la 60 de ani și cu care am avut următorul dialog:

– Bună ziua. Cine sunteți dumneavostră?

– Bună ziua. Președintele blocului!

– Felicitări pentru funcție, dar cum vă permiteți dumneavostră să aruncați gunoiul în fața ușii unor pesoane respectabile care au plățile la zi la întreținere și care au toate impozitele plătite? Cum vă permiteți să veniți să ne stricați echilibrul psihic și așa precar din cauza grijilor zilnice? Atâta înțelepciune aveți la vârsta dumneavostră înaintată? (Intenționat am punctat asta, că știam că doare.) Nu vă e rușine să le faceți așa ceva unor oameni cinstiți?

– Dar vouă nu vă e rușine să aruncați gunoiul unde nu trebuie?

– Poftim? Adică după ce că veniți și cu nonșalanță ne aruncați gunoiul în fața ușii, ne mai și acuzați că noi…

– Pe mine nu mă interesează

– Cu nonșalantă și nepăsare…

– Nu sunt nevoită…

– Cu nonșalanță și neăpăsare…

– Uitați…

– Cu nonșalanță și nepăsare (mă pornisem și îmi plăcea) mă faceți pe mine, un intelectual, într-o zonă a Bucureștiului în care pe toate blocurile sunt plăcuțe cu nume ilustre, mă faceți pe mine să urlu ca la ușa cortului, nu că aș avea ceva cu țiganii, că unii sunt absolut excepționali! Nu vă e rușine să îmi provocați ieșirea asta? 

M-am pișat pe Ayahuasca fără nicio reținere. Am uitat de toată corectitudinea. Nu voi scrie tot scandalul, urlat timp de 45 de minute pe scara blocului, emis de faptul că eu știam că am dreptate. Și nu exagerez când spun 45 de minute. N-am urlat continuu 45 de minute. 10 le-am petrecut căutând un marker din ăla gros la Auchan și la Mega-ul de la colț căci voiam să pun o hârtie pe ușa de la ghenă pe care să scriu: “Vă rog frumos, nu mai aruncați gunoiul aici, pentru că, cu ură în suflet și pizmă în inimă, doamna președinte de bloc îl aruncă în fața ușii noastre, doi oameni civilizați!!!!”.

N-am găsit marker, doamna președinte plecase acasă, iar eu nu mă terminasem. Norocul meu a fost că atunci când am reintrat în scară, deși copleșit de nervi, mi-am amintit că la avizier era și numărul dumneaei. Am sunat-o și am început să urlu, la telefon, pe scară. Că mi-a răspuns, dar refuza să ne întâlnim din nou. Am aflat de la un vecin că stă la etajul 6. Am urcat la 6, am urlat. N-a ieșit. Am coborât la noi, la 4, și am continuat să urlu. Ca să vă imaginați intensitatea urletului vă rog să vă imaginați reacția domnului Vadim Tudor dacă i s-ar fi spus că Ardealul va fi cedat Ungariei, pentru că așa a decis Oana Zăvoranu. Până la urmă, după 45 de minute de la iscarea conflictului, doamna președinte s-a reîntors pe etaj cu intenția de pune la loc gunoiul în camera de ghenă. 

Când a revenit pe etaj, mie îmi cam trecuseră nervii, mă consumasem, îmi făcusem numărul, așa că m-am uitat la dumneaei și pe un ton, în premieră blând și politicos, i-am zis:

– Uitați-vă, doamnă, ce face o societate needucată din doi oameni civilizați. Ce zodie sunteți?

– Berbec cu ascendent în capricorn. Tu?

– Scorpion cu ascendent în berbec și luna în leu.

Am luat-o în brațe, mi-a și venit să plâng și mi-am cerut scuze pentru ieșire. Apoi am poftit-o în casă spre a-i semnaliza o problemă cu burlanul de degajare a apei de ploaie.

O săptămână mai târziu, pe 5 martie, era ziua câinelui. Luasem tort, veniseră prieteni și am zis că, pentru a puncta și mai puternic scuzele și părerile de rău, să urc și la dumneaei să îi duc o felie de tort. I-am dus, chiar îi era poftă de dulce, am stat puțin de vorbă, i-am mai zis câte una alta despre căutările mele sufletești, iar dumneaei mi-a spus că toate răspunsurile sunt într-o singură carte: „Curs de Miracole”. Recunosc că m-a fermecat titlul. Am comandat-o și am început să o citesc. În timp ce o citeam am realizat că această carte mă poate învăța cum să fiu așa cum m-am simțit pe Ayahuasca. Acum, în 2021, în măsura în care timpul și locația ne permite, luăm cina în fiecare marți seara cu domnna președinte. Gătește excepțional.

Am citit și recitit Cursul și, punând în practică informația din carte, am înțeles că, în mod eronat, ne simțim separați, divizați unul de altul, iar cauza acestei separări este judecata, sunt valorile pe care le avem și pe care, deși nu ne dăm seama, le prețuim mai mult decât prețuim iubirea. Dreptatea noastră personală, ca și în cazul conflictului cu doamna președinte, e mai importantă decât iubirea universală despre care vă vorbeam la început. Deși există mii de metode, religii, practici care sugereză și ne recomandă să recurgem doar la iubire, la îngăduință, la iertare, noi, deocamdată, preferăm să ne judecăm. Unii pe alții și pe noi înșine. Și să punem preț pe dreptatea noastră individuală, ingnorând-o complet pe cea generală, a speciei. Ignorând complet faptul că ne putem înțelege. Pe scurt, binele și răul ne-au pus capac și ne fierb de o manieră excepțională.

În primul rând, aș vrea să clarific două concepte pe care o să le folosesc în ceea ce vă voi spune. Nu le-am definit eu, sunt definite de alții. Prin ego voi face referire la partea aceea a minții care ne ține separați, partea aceea a minții care ne face să ne simțim inferiori sau superiori. Prin Sine voi face referire la partea aceea a minții care ne unește, sufletul pe care noi îl avem în comun, la fel cum avem mâini, picioare, gură în structura fizică. Am spus mai devreme că frica, vina și resentimentele iau forme foarte diferite de la om la om. Acestea vin din ego. Pe de altă parte, bucuria, fericirea, recunoștința se manifestă la fel la toți oameni. Acestea vin din Sine.

Judecata sau emiterea unor judecăți de valoare duce la frică, la vină, la atac, la lipsă de iubire și la nevoie de validare. Judecata vine doar din ego, pentru că doar ego-ul ne poate face să credem că suntem superiori sau inferiori în același timp. Ego-ul este acea parte a minții care judecă pentru că nu are cum să vadă întregul. În imensitatea aceasta a Universului, a lui Dumnezeu, ego-ul ne transformă pe fiecare în parte în centrul Universului în loc să ne lase să ne vedem parte din el. Orice lucru catalogat bun sau rău, în funcție de preferințele noastre vine din ego. Cum altfel am putea, în același timp, să ne simțim una cu Universul și cu tot ce ne înconjoară și să spunem: “Vai ce prost e omul ăla care a scuipat pe jos!”. Păi mai rămâne loc să vrem să fim una cu prostul? Ne place sau nu să credem sau să acceptăm, dar și scuipatul ăla tot Univers e. Deocamdată nu știm de vreun lucru, de vreo faptă care să se fi petrecut în afara Universului. Nu există flegme în afara Universului, dar asta nu înseamnă că Universul nu dă un scuipat pe noi. Ba dă. 

Spiritualitatea, religia (când nu pune accent pe pedeapsă) și știința mizează, într-un fel sau altul pe ideea de egalitate omenească în fața Universului. Suntem toți egali în fața Iubirii. Suntem toți egali în fața lui Dumnezeu. Suntem toți egali în fața în fața Universului. Nici spiritualitatea, nici religia, nici chimia sau fizica nu vin să spună că unul e mai cu moț. 

De ce nu e judecata bună în niciun context? De ce binele și răul sunt la fel de nocive? Pentru că exclud capacitatea de a ne considera egali cu restul oamenilor. Judecata exclude egalitatea. Judecata exclude iubirea, iar noi, prin judecată nu facem decât să ne percepem ca fiind neegali. Ne judecăm încontinuu. Încontinuu. Homofobii îi judecă pe homosexuali, homosexuali pe homofobi. Femeile sunt judecate de bărbați, iar femeile judecă bărbații pentru că le judecă. Rasiștii sunt judecați că sunt rasiști. Ne judecăm politicienii, biserica, medicii, tot. Toată specia umană, în acest moment, e formată din tabere de oameni care îi consideră proști pe cei care îi consideră proști. Răspundem la violență cu violență. Se dorește egalitate pentru homosexuali și e normal, dar homofobii sunt văzuți inegali. Se dorește egalitate pentru femei, dar misoginii sunt văzuți inegali. Se dorește egalitate pentru oamenii de toate culorile, dar rasiștii sunt văzuți inegali. Îngăduința e la revedere. Te pup. Adio. Pa.

Răspundem la judecată cu judecată. La orice formă de intoleranță răspundem cu intoleranță, pentru că noi, cu toții, avem impresia că știm mai bine. Pentru că noi, cu toții, avem impresia că avem dreptate. Și iată unde ne-a adus această dreptate, iată unde ne-a adus acest știut mai bine. Suntem dezbinați, suntem separați, suntem fiecare pe cont propriu, fiecare în filmul lui, iar filmul fiecăruia e singurul care contează. Ceea ce ne lipsește este un film comun, un scop în care să credem cu toții. Un scop în privința căruia să cădem cu toții de acord. 

Veți spune aici: “Da, boss, dar e evident că e mai bine să nu îți bați copiii decât să îți bați copiii!”. Este foarte corect, dar gândiți-vă că exemplul de creștere a copiilor cu bătaie dăinuie de mii de ani. E exemplul pe care noi ni-l dăm unii altora. Părintele judecă faptul că fiul lui a greșit și îl bate. De asta și nouă ne e atât de ușor să credem că noi, fiind copiii Universului sau ai lui Dumnezeu și acesta ne bate pe noi. În loc de lecții vedem bătăi. În loc de lecții recurgem la bătăi. Universul sau Dumnezeu, spuneți-i cum vreți, într-o formă conceptuală sau alta e Tatăl nostru. În El am apărut. Ce părinte face copii ca să îi bată? Ce părinte face copii cu acest scop? A zis cineva vreodată: „Bă, aș bate ceva, ia să fac un copil!”? Părinții fac copii, știu că aceștia vor greși, iar rolul lor e să îi educe. Să îi învețe. Mă gândesc că viața pe pământ o fi organizată aici de maniera aceasta ca să înțelegem raportarea lui Dumnezeu la noi. Într-o formă foarte optimistă, dar deloc nerealistă, părinții fac copii ca să învețe Iubirea în timp ce și ei îi învață lucruri pe copii. Să se spele pe mâini, să vorbească frumos. În timp ce învață să iubească. Ăsta e unul dintre principiile e bază ale Cursului de Miracole. Că nimeni nu e doar profesor și nimeni nu e doar elev. Toți avem posibilitatea să predăm și să învățăm unii de la alții. 

Veți întreba, poate, ce mă învață pe mine orice om care greșește? Ne învață să nu îl judecăm. Atât. Imens. Atunci când judecăm un om care își bate copiii sau un om care bate un animal nu vedem lipsa de iubire din omul respectiv. Nu vedem că el nu a fost, poate, niciodată luat în brațe, nu vedem că nu a fost niciodată mângâiat, nu îi vedem suferința care poate lua foarte multe forme. Ne gândim că e un nenorocit care face rău, nu că, la rândul lui, e un nenorocit căruia i s-a făcut rău, iar răul care i s-a făcut a fost făcut de cele mai multe ori de om, nu de Univers, nu de Dumnezeu. Unde e compasiunea aici pentru un om care nu cunoște iubirea? Unde e compasiunea pentru un om a cărui iubire e atât de ascunsă în străfundurile sufletului lui, încât el nici nu bănuiește că e acolo?

Dacă Universul a vrut să ne dea o lecție, cum putea să ne-o dea fără personaje negative? De ce respingem oameni care sunt lecții care nu ne plac? Unde este integritatea noastră? Cum am ajuns să fim atât de fragili încât un scuipat pe stradă, o pulă aruncată într-o discuție ne tulbură și ne destramă complet liniștea? Orice nu ne-ar conveni, liniștea noastră se sparge în miliarde de cioburi, iar zgomotul făcut de ele ne împiedică se mai auzim chiar și inima bătând în noi. Zgomotul făcut de ele ne împiedică să trăim. Căci suntem obișnuiți să judecăm, nu să trăim. Vedem, auzim, mirosim, atingem, gustăm ceva ce nu ne place, iar liniștea noastră dispare. Pentru că judecăm instantaneu. Nu îmi place MIE, nu e bun.

E multă neliniște pe pământ. Din cauza zgomotului din capul fiecăruia dintre noi nici nu avem cum să mai auzim vocea colectivă. Taca, taca…, încontinuu…. Copii care CRED că își urăsc mamele, părinți care își învrăjbesc copiii împotriva celorlalți părinți. Unde e Dumnezeu aici? Copii care CRED că își urăsc tații, vecini care CRED că nu se înțeleg, familii care CRED că le e mai bine dezbinate, comunități în războaie, popoare în războaie care se ceartă pe granițe puse aceluiași pământ. Unul singur avem. Oameni care CRED că se ceartă pe teme religioase, pentru că ei CRED că trebuie să îl apere pe Dumnezeu, de parcă Dumnezeu ar avea nevoie de apărare din partea noastră. Frați care CRED că le e mai bine dacă nu își vorbesc. Prieteni care renunță la prietenie, pentru că și-au înșelat așteptările unii altora. Părinți cărora le e rușine cu copiii lor homsoexuali, pentru că vecinii îi judecă, pentru că gura lumii îi condamnă. Am pus “CRED” de multe ori aici, pentru că eu am simțit că suntem mult mai capabili de iubire decât “CREDEM” că suntem de ură. 

Toate nenorocirile astea se întâmplă pentru că, la un moment dat, cineva nu ne-a împlinit așteptările, pentru că cineva nu ne-a ajutat să zugrăvim imaginea pe care noi o credeam perfectă în ochii noștri, dar mai ales ai celor care se uită la noi. Imaginea perfectă, de cuplu, imaginea perfectă de familie, imaginea perfectă care ar fi acoperit perfect că nu suntem perfecți. Dar pierdem din vedere un lucru. Cei care se uită la noi o fac pentru că e mai puțin dureros decât să se uite la ei înșiși. Și noi facem la fel. ne uităm și vedem mult mai clar defectele altora decât pe ale noastre. 

Acesta este unul dintre marile efecte dezastruoase ale judecății, ale faptului că noi știm, că noi credem că știm ce e mai bine pentru noi, iar fericirea noastră depinde de reacția, de răspunsul celorlalți la așteptările noastre. Și, mai ales, percepția celorlați ne definește nouă perfecțiunea. În momentul în care cineva ne înșeală așteptările, cunoscut sau străin, fericirea nostră se duce pe pulă. E “remarcabil” cum noi, toți oamenii, ne ascundem “defectele” de ceilalți oameni care își ascund defectele de noi, la rândul lor. Toți avem o sumedenie de neajunsuri pe care le ascundem de ceilalți oameni care au neajunsuri pe care le ascund de noi. Pentru că ne judecăm unii pe alții. Repet acum: Ne ascundem căcaturile de alți oameni care își ascund căcaturile de noi, deși și ei și noi toți știm că atât noi, cât și ei, avem căcaturi. Mi-e rușine că sunt ca tine, practic!

Noroc că în acest context a apărut spiritualitatea care ne ridică, ne elevează, ne face speciali, mai buni, mai mișto decât cei care nu au aplecare spre spiritualitate. De o mare evoluție poate fi un om care se consideră superior altuia. Și Iisus și Buddha așa au zis: „Simțiți-vă unii mai buni decât alți. Hai, concurs! Ia să vedem? Cine iese primul în cursa egalitățiii!”.

Părerea mea, exploatată mult de mine și pusă în practică, îmi spune că degeaba sunt spiritual și vreau să fac numai bine, dar, dacă îl văd pe unul aruncând gunoi pe jos, reacția mea este: ”Futu-ți morții mă-tii”! Acest „futu-ți morții mă-tii” nu are cum să facă bine, nici pus în aplicare, pentru că, cel mai probabil, mă-sa are deja un soț, dar nici gândit. Nici gândit, pentru că există întregi capitole în zeci de mii de cărți care spun că gândirea negativă nu face bine. Acesta este un exemplu de gândire negativă “corect” din punctul de vedere al multora, chiar și al meu, chiar dacă doar îl gândesc. E gândire negativă îndreptată spre mine. Eu am emis un gând negativ. Și nu ăla care a aruncat gunoiul. 

Chiar dacă nu ne aude nimeni când emitem astfel de gânduri, în motorul minții el contează foarte mult. În formarea minții, în felul în care vrem să ne obișnuim mintea să funcționeze. Să negăm acest efect negativ e ca și cum ai spune că, dacă tragi o bașină când ești singur înseamnă că ea nu mai pute… Dar ea pute, pute rău și, cu toate astea, nimic nu pute mai mult decât judecata. Cui a folosit acest gând? Nimănui. Cui ar fi folosit să mă duc să ridic ambalajul și să-l arunc la tomberon gândidu-mă că omul ăla care l-a aruncat n-a avut parte de educație? Mie. Și planetei. Oricum, pentru planeta nu mi-aș face griji, că ea are capacitatea să își revină. Chiar și după om. Părerile sunt împărțite aici, unii spun că în 10 mii de ani planeta ar fi intactă, alții, că în 10 milioane. 

Oricum, și aici e posibil să se spună: “Hai, mă, lasă-mă, că ăla care aruncă pe jos e un muist jegos, infect, să moară!”. OK, să zicem că e, la ce mă ajută pe mine să emit acest gând despre el? La nimic în afară de a mă simți superior, mai bun, mai valid, mai calitativ. Nu sunt mulțumit de mine, dar în comparație cu tine, jegosule, sunt wow!

Eu cred că fiecare “greșeală” făcută de cineva este un prilej, o oportunitate pentru noi să îl înțelegem. NU știm ce educație are omul ăla. Nu știm ce background are. Nu știm ce zi a avut. Noi n-am avut zile proaste? N-am avut zile atât de rele, încât nu ne-a mai păsat că am aruncat ceva pe jos sau, mai rău, deși știam că nu e bine, am aruncat pe jos ceva ca să ne răzbunăm pe soartă. Să arătăm că avem și noi o putere. Și, cu toate astea, atunci când vedem un om făcând un gest reprobabil în mijlocul celei mai proaste zile pe care el le-a avut vreodată, nu stăm să ne gândim la asta, nu luăm în considerare varianta asta, ci îl judecăm direct. Nici nu stăm la discuții. Am văzut, am decis: “Tu ești praf, eu sunt mai bun decât tine!”. Și, în timpul ăsta, Universul se uită la noi, își dă singur coate și își zice: “Iar ne uităm la filmul ăsta prost?”.

Ceva din mine, din sufletul meu îmi spune, însă, că se uită pentru că filmul ăsta va avea un final fericit, pe care Universul îl intuiește, ca să nu zic că îl știe. Eu abia aștept să îl aflăm și noi.

Ne judecăm unii pe alții și, la fel de important, ne judecăm pe noi înșine. Ne judecăm pentru că ne consideram prea slabi, prea grași, prea fricoși, prea negri, prea urâți, prea putin puternici, prea proști. Toată judecata pe care ne-o aplicăm nouă înșine este despre cum credem că suntem judecați de alții. “O să mă creadă urâtă, o să mă creadă bătrân, o să își dea seama că sunt prost!” Multe, în aproape toate lucrurile pe care le facem avem frica asta: “Ce o să spună lumea?”. Să nu credeți că mie nu mi-a trecut asta prin cap când am scris lucrurile astea aici. Și frica mea personală, creată de mine, în capul meu, putea să împiedice împărtășirea unui mesaj important pentru mine. Pe care eu îl consider cel mai important din viața mea.

Partea bună, era imposibil să nu fie una, e că eu sunt convins că mintea, atât a noastră, cât și cea colectivă, se corectează. Cu răbdare. Că la judecată se poate renunța cu răbdare. Cu multă răbdare. Iar ceea ce acum un an aș fi spus că e efort pentru corectarea minții s-a dovedit a fi bucurie. Unul dintre citatele mele preferate din “Cursul de Miracole” este acesta: “Doar cu răbdare nesfârșită se obțin rezultate imediate!”. Noi, oamenii, nu stăm prea bine cu răbdarea, vrem acum, acum, acum, fără să băgăm de seamă că, prin nerăbdare, ignorăm fix acum-ul.

Corecția minții are nevoie de răbdare și de un pic de disponibilitate din partea noastră, de bunăvoință, de îngăduință, de compasiune. Față de noi înșine față de ceilalți. Și, vă spun din experință personală, cu cât se reduce spațiul din minte alocat judecății, cu atât se face mai mult spațiu pentru acestea. 

Corecția minții are nevoie de binecuvântarea noastră a fiecăruia. Și gândiți-vă ce frumos e cuvântul acesta binecuvântare. A binecuvânta. A cuvânta bine. A cuvânta frumos. A cuvânta cu înțelegere, căci, deși suntem specia de pe pământ cu cea mai mare putere de înțelegere, noi am eșuat în acest demers și nu ne înțelegem. În ciuda tuturor aparențelor. 

Omul învăța mult mai bine cu frumosul decât cu bâta. Și avem cu toții exemple în viața noastră în ambele sensuri. Ni s-a întâmplat tuturor să receptăm și să integrăm mesaje, lecții transmise frumos de părinții noștri. Și, chiar și atunci când părinții noștri ne spuneau: “Te rog frumos, mamă, fă așa, cum îți spun eu.”, chiar dacă noi nu ascultam, în străfundul minții noastre, noi știam că așa e mai bine. Conștiința, spiritul, sinele ne spunea că părintele ăla care ne iubește avea dreptate, pentru că iubirea de părinți e, din punctul meu de vedere, cea mai apropiată de felul în care ne iubește Universul. Noi greșeam, apoi părinții ne iertau, dacă nu se apucau să ne judece, iar data viitoare, dacă ne iertau, nu mai greșeam, din respect. 

Respectul e fenomenal, e unul dintre cei mai frumoși profesori pe care ni i-a dat Universul. Și, cu toate astea, noi am uitat să ne respectăm între noi. Să ne respectăm ca ființe umane, în afară judecății. Aruncăm în noi cu vorbe, în loc să învățăm să rostim în loc să vorbim. Să ne dăm un rost vorbelor, că tare mult vorbește gura fără noi. Și rostitul acesta, ce cuvânt frumos. A vorbi cu rost. Ce limbă splendidă avem! O secundă de plecăciune și reverență în cinstea acesteia, vă rog frumos.

Dumnezeu vrea de la noi doar dezvoltare personală. Universul atât vrea de la noi. Iubirea atât vrea de la noi. Am simțit-o de mai multe ori. Am simțit cu toții recunoștința. Uneori din senin, chiar dacă e nor afară, ne lovește câte un val de liniște și de bucurie pe care credem că nu știm cum să îl explicăm. Mulțumirea aia de a fi sub Soare care te ia tot timpul pe nepregătite și fără motiv. Ca un val. Valul ăsta e, din punctul meu de vedere, reperul pe care Universul ni-l dă ca să știm cum să ne raportăm la Iubire. Valul ăsta e necondiționat sau e condiționat doar de condiția de a fi prezent. Nu ni se cere nimic în schimbul lui decât să fim puțin atenți. Să remarcăm: “Ia uite, ce bine îmi e!”.

Eu cred că scopul nostru pe acest pământ este mântuirea. Pentru că văd mântuirea ca pe un miracol la care poate participa specia umană. Ce? Nu vi s-ar părea un miracol să ne înțelegem cu toții? Eu chiar cred în mântuire în sensul că am convingerea că, atunci când o să ne punem de acord unul cu altul, o putem atinge. Nu știu ce este ea, cum o fi ea, nu știu ce urmări va avea, dar vom vedea. Și mai cred că mântuirea nu e un dar pentru ochi, pentru că ea se va vedea cu inima. La fel cum se vede și valul de recunoștință care ne lovește din senin. Suntem afară, copacii sunt verzi, Soarele e pe cer, norii danseză pe “yellow diamons în the sky”, nimic nu e schimbat din perspectiva ochiului, dar totul e schimbat din perspectiva inimii. Iar cuvântul “schimbat” pus aici e cum nu se poate mai greșit, pentru că eu cred că în momentele alea ne vedem așa cum suntem de fapt, întruchipați din Iubire. Așa cum m-am simțit eu pe Ayahuasca. Pur. Inocent. Fără vreo pizmă. Scrie pe multe ambalaje: „Evitați contactul cu ochii!”. M-aș bucura să luăm în considerare acest sfat și să începem să ne vedem mai mult cu inima. Gândiți-vă că ne înjură unul pe stradă, în trafic. Dacă îl privim cu ochii, îl înjurăm și noi. Dacă îl privim măcar un pic cu inima ne aducem aminte că e om și el. 

Am fost tot timpul fascinat de stolurile de păsări care fac murmuring sau de bancurile de pești care se mișcă într-un tot unitar. M-am gândit, mă, cum pot păsările astea, cum pot peștii aștia, animale pe care noi le considerăm inferioare să creeze ceva atât de frumos împreună, la unison, iar noi, oamenii, nu. Cred că la oameni, gândirea colectivă, mintea colectivă pe care o invocă atât de mult spiritualitatea e o decizie. Decizia de a pune interesul tuturor în fața propriilor noastre interese. 

Vreau să punctez aici un aspect foarte important. A pune interesul tuturor înaintea propriului interes nu înseamnă a te exclude pe tine, ci a te include într-un interes colectiv. Ca să nu mai fie eu trebuie să fie noi. Ca să fie sine trebuie să nu mai fie doar ego. O mare de ego-uri poate forma un ocean de sine. Printr-o simplă decizie.

Ca să ne unim trebuie să nu ne mai judecăm. Judecata, oricât de dreaptă și corectă ar părea, nu poate și nu are efecte pozitive, pentru că o altă greșeală pe care o facem este să credem că există această luptă între bine și rău. Atâta vreme cât există conflict, atâta vreme cât există luptă, există și ego. Există această parte a minții care judecă ce e bine și ce e rău. Lupta, conflictul este tot timpul între rău și rău. Între răul făcut de altul și judecata emisă de mine. Și invers. Ego-ul nu se ridică niciodată deasupra conflictului, dar Spiritul, Iubirea, da. Credeți că iubirea asta eternă din care e făcut Universul poate fi alterată de un conflict că cineva nu ți-a plătit o factură la timp, de exemplu? Vă dați seama cum ar fi Iubirea și Adevărul suprem dacă ar zice: “Hai, fată, să plecăm de aici că ăștia se ceartă!”? Ireal, așa ar fi. Iubirea și Adevărul rămân cu noi în orice conflict, așteptând să fie văzuți. Trebuie doar să ne întrebăm: “Bă, io chiar vreau să mă cert cu ăsta sau să mă înțeleg?”. Veți spune, poate: “Da, dar cu unii nu te poți înțelege!”. E foarte adevărat. Și, dacă nu ne putem înțelege, de ce mai insităm?

La fel, veți întreba poate: “Ce faci când începe războiul? Stai așa, să te bombardeze? Ce faci când vine unul să te înjunghie? Stai așa?”. Poate nu trebuie să ne mai temem de război. Societatea a evoluat destul de mult. Nu ne mai ardem pe rug, nu mai suntem atât de cruzi la nivel fizic unii cu alții. Că, oricum, războiul ne face să ne temem pentru trupurile noastre. Nu am auzit pe cineva: “Vai, mi-e teamă că o să mă lase războiul cu o traumă profundă în suflet!”. Nu. Vine războiul și îmi dărâmâ casa. Iar dacă vine să te înjunghie, te aperi și suni la poliție! La ce ți-ar servi să rămâi supărat pe atacator? E mult mai ușor să te vindeci fără resentimente. Te vindeci mai ușor când înțelegi că omul ăla a vrut să te înjunghie din lipsă de iubire. Că e bolnav la cap. Ce om în deplinătatea facultăților mintale ar veni să te înjunghie așa de fun? Ca se plictisea…

De multe ori nu ne înțelegem la bani. Ne lăcomim. Unii au prea mult, iar alții nu au deloc, pentru că nu înțelegem că a da și a primi este fix același lucru. Să îi faci cuiva un bine înseamnă să faci bine speciei, deci ție. Ție. Veți spune, da, dar dacă dai unui cerșetor nu îl stimulezi să muncească. Cu ce ne schimbă nouă viața că el nu muncește? Și dacă se simte bine și dacă nu se simte bine în statutul de cerșetor. Îi dăm bani ca să îi arătăm că suntem buni? Îi dăm bani ca să ne demostrăm nouă înșine că suntem buni sau pentru că noi chiar suntem buni? Oricum ar fi, e clar că nu aia a fost dorința lui, să ajungă cerșetor. 

Nu înțelegem că Universul s-ar bucura văzând că ne ajutăm între noi. Dar noi nu, strângem ca să avem. Banii, de multe ori, ne definesc statutul. Le arată celorlați că am ajuns bine. Gândiți-vă de câte ori nu am făcut un cadou mai scump decât ne permiteam pentru a face impresie, pentru că prezența noastră nu ni se părea suficientă. Trebuie să arătăm că avem bani măcar, dacă sufletul ne lipsește. Dar el nu ne lipsește, ne lipsește nouă, deocamdată, capacitatea de a-l vedea.

Speriată de trecut, toată lumea strânge pentru un viitor mai bun, un viitor care, oricum, ne sperie. Așteptăm viitorul căcându-ne pe noi de frică din cauza greșelilor din trecut, a neajunsurilor din trecut. Așteptăm viitorul cu teamă. 

De fapt, singurul lucru pe care îl așteptăm și care ne așteaptă e prezentul, iar judecata nu ne prea permite să îl vedem. Judecata ia trecutul și îl analizează și îl desface pentru a interpreta viitorul. Unde mai e loc de prezent? E ca și cum am fi la o serbare cu trei copii, iar prezentul stă timid într-un loc, cu bunsimț, ca un copil cuminte, așteptând să îl bage și pe el cineva în seamă, să îl ia de mână și să îl aducă la lumina reflectorului. Prezentul știe ce înseamnă respectul și ar vrea să vină și el pe scenă, la microfon, să spună o poezie care se numește ACUM, dar nu are loc de frații lui, trecutul și viitorul, care recită încontinuu, deși nu știu nicio poezie cap coadă. În multe practici spirituale se consideră un dar a vedea viitorul. Cred că viziunea nu ține de a vedea viitorul, nu ține nici de a interpreta trecutul, ci exclusiv de a vedea prezentul și de a-l lăsa să-și spună poezia.

Ca să nu ne mai judecăm trebuie să facem un singur lucru. Unul singur. Atât. Să ne iertăm, iar iertarea se poate face doar în prezent. Iertarea anulează judecata, anulează vinovăția și atacul, duce la acceptarea egalității (Și eu am greșit și tu ai greșit, hai să nu mai greșim.), duce la acceptarea realității, așa cum e ea de fapt. Chiar vrem să credem că realitatea noastră e asta în care nu ne înțelegem sau vrem ca realitatea noastră să fie una în care ne avem ca frații.

Pentru a atinge realitatea asta frățească, fiecare om care e de acord cu această teorie, va trebui să aibă răbdare cu el și cu frații lui, restul oamenilor, frații lui de specie. Fiecare om va trebui să se ierte pe el însuși și pe ceilalți. Iertarea de sine e dorința lui Dumnezeu pentru noi.  

În jur, totul e un paradox, dragii mei, iar unul dintre cele mai mari paradoxuri e acesta: Ca să vedem trebuie să trecem cu vederea. Greșelile noastre și ale celorlați. De asemenea, e o diferența foarte mare între a închide ochii și a trece cu vederea, pentru că vom observa greșeli, nu avem cum să nu le vedem o perioadă, trebuie doar să nu le dăm importanță.

Primul pas ca să nu ne mai judecăm e să ne iertăm, iertarea fiind o formă foarte profundă a trecerii cu vederea, astfel încât să nu iertăm de pe o poziție superioară: “Vai, eu sunt superior, te iert!”. Trebuie să iertăm pentru că înțelegem că nu putem să îl judecăm pe omul care a “greșit”, pentru că nu avem toate datele despre el și pentru că iertarea ne aduce nouă un prinos de bine imens pe lângă judecată. Singurul om care ar avea “dreptul” de a judeca ar fi cel care nu a greșit niciodată. “Să dea cu piatra cel fără de păcat.” Dar ar da cu piatra cel fără de păcat și astfel și-ar face unul? Nu cred.

Ceea ce a funcționat la mine a fost să nu îl mai văd pe celălalt vinovat, să nu mă mai văd pe mine vinovat, ci ca pe oameni care greșesc, așa cum am greșit cu toții de mii de ori. Eliminarea treptată a judecății face loc blândeții cu care învățăm să ne raportăm la ceilalți, blândețe pe care frumos ar fi să o aplicăm și la noi înșine. Atunci când greșim să nu ne mai autoflagelăm, ci să ne înțelegem. E foarte important acest aspect, pentru că, o să vedeți, e mai ușor să îi iertăm pe ceilalți decât pe noi înșine.

Oricum, pe cine judecăm, de fapt? Îi judecăm mai mult pe cei care au fost lipsiți de educație, îi judecăm pe cei care sunt cei mai lipsiți de iubire, îi judecăm pe cei mai bolnavi, îi judecăm pe cei care suferă de lăcomie, îi judecăm pe cei care suferă de lipsa de integritate. Și atunci vă întreb și mă întreb și pe mine: Cine e mai bolnav? Bolnavul sau cel care judecă bolnavul? Cu cât e mai multă lipsă de iubire în cineva, cu atât îl judecăm mai aspru și așa ne îmbolnăvim și noi.

În comparație cu vechimea Universului, specia umană abia s-a născut. Haideți să ne gândim la noi în felul acesta. Că suntem copiii Universului și nu că suntem pe drumul spre o inevitabilă pieire, ci că abia ne-am născut. 

Primul lucru pe care îl fac părinții cu copilul e să îi prezinte familia, așa că haideți să ne uităm în jurul nostru și să ne vedem familia. Specia. Să înțelegm că suntem o specie și că trăim aici, pe pământ, împreună. “Bună dimineața, frate, mă bucur să te văd. Paște fericit!”. Atât să ne spunem și e suficient să ne amintim că suntem oameni. Mă bucur să te găsesc om. Cu inima să ne vedem, nu cu ochii.

Cred că trezirea aceasta se poate face doar împreună, cu toții. Și acum vă rog să gândiți cum își trezesc părinții, cu dragoste, copiii. Nu vin și urlă: “Hai, bă, jegosule, trezește-te!”, ci vin ușor: “Hai, mamă, hai, tată, trezește-te că trebuie să mergi la școală!”. This is school, bitches. Viața asta e o școală. La ce școală putea să își trimită Dumnezeu copiii decât la școala vieții. Haideți să învățăm împreună. Și, la fel, aceeași voce trebuie să o folosim și noi cu noi înșine. Vocea asta de trezire blândă să o folosim și cu noi. Așa învățăm să iubim, împreună. Să ne iubim. Tonul ăsta blând pe care îl folosesc eu acum aici cu dumneavostră, cel mai greu mi-a fost să îl aplic la mine însumi.

Sunt convis că la fiecare procesul ăsta este diferit, că funcționează de o manieră foarte subiectivă, dar funcționează. N-o să se întâmple la nimeni la fel ca la altul, dar o să ne ducă pe toți în același loc. O minte mai bună face o lume mai bună. Două minți mai bune fac o lume și mai bună și tot așa. Cu răbdare.

Fericirea este adevărul și se obține prin iertare și o putem atinge DOAR ÎMPREUNĂ, prin iertare. Cum să nu fii fericit când ierți tot și toate? Ce resentimente mai poți avea când vezi ce prinos îți aduce iertarea? Evident, nu se poate peste noapte, dar ușor se poate, baby steps, oricum suntem niște copii. E clar că individual nu putem atinge fericirea. E clar că separați nu putem atinge fericirea. Oameni bogați care nu sunt fericiți, celebrități care se sinucid cu supradoze, e clar că faima, banii, bunăstarea nu atrag fericirea. Dar noi, toți împreună, ne-o putem aduce. Unii altora și nouă înșine. Înțelegându-ne. 

Ăștia mai “speciali”, mai “deștepți”, mai “citiți” ar trebui să le dea o șansă celor mai “puțin” decât ei. Cel cu care nu te poți înțelege nu are cum să facă primul pas până când înțelege că el nu poate să se înțeleagă cu tine deși tu vrei să te înțelegi cu el. El trebuie să înțeleagă că nu se poate înțelege. Prin puterea exemplului și a răbdării. Imaginați-vă că vine cineva să se certe cu dumneavostră, iar dumneavoastră nu vă certați. Cearta nu are cum să se perpetueze. N-ai cu cine să te cerți, practic. Mai vine o dată, iar nu ne certăm și, când “certărețul” vede că nu are cu cine să se certe, nu mai vine.

Cum poate funcționa treaba asta cu nonjudecata dacă doar unii o înțeleg, vă întrebați, poate.  Păi, dacă io încetez să te mai judec pe tine, dar tu, totuși, mă judeci pe mine, iar tu remarci că judecata ta e inutilă și nu mă atingi, renunți. Te duci și judeci în altă parte. Nici acolo nu merge. Ce mai faci? Stai și judeci, așa, de nebun? Sau nu mai judeci, că vrei și tu să aparții de cineva, de o comunitate și, dacă comunitatea de nonjudecători devine din ce în ce mai mare… Am remarcat o treabă pe Facebook. Eu scriu un articol despre cum se curăță castravetele, să zicem. Se ia castravetele, se spală, se curăță, se bagă în gură. Postez. Primul comentariu: „Mă-ta e o curvă, te-a făcut gay!”. Alegerea mea e să răspund: „Mă-ta e atât de curvă că nici nu te-a făcut, te-a căcat!”. Sau să răspund: „Să știți că nu e frumos să o faceți pe mama curvă, mai ales că nu o cunoașteți și, oricum, vă spun eu că e mai frumos să nu o faceți, pentru că așa spune educația.”. Sau să nu răspund deloc. Nu răspund o dată, el mai comentează și, la un moment dat, renunță.

“Să iertăm înseamnă să nu ne amintim decât gândurile de iubire” zice în Cursul de Miracole. Să ierți înseamnă ca facerea de bine să devină instinct. Nu frica. Ci iubirea. Orice am vedea, orice ai auzi, orice s-ar întâmpla, primul nostru impuls să fie iertarea, nu pedeapsa, nu reproșul. 

În ultimii 80 de ani, Universitatea Harvard a făcut un studiu prin care a căutat să înțeleagă cum se poate ajunge mai ușor la fericire. Inițial, oamenii incluși în studiu au considerat că fericirea este adusă de bani, faimă, status social. Zecile de ani de studiu care au urmat le-au demonstrat acestora că, din fericire, nu au avut dreptate și că fericirea este adusă exclusiv de relațiile sănătoase și frumose. Când ai relații bune și frumoase cu familia, prietenii, colegii de muncă, fericirea urmează negreșit. Cum ar fi să avem relații sănătoase cu toții?

Virusul cel mai nociv care a afectat omenirea este gândirea prin judecată. Antivirusul este gândirea prin iertare, prin acceptare, prin iubire. 

În toate culturile există această idee de o energie superioară, de ceva mai mare, mai bun, mai frumos, mai liniștit. E, oricum, clar că Universul, care ne conține, e mai mare decât noi. De-a lungul istoriei milioane și milioane de oameni au simțit această conexiune cu Dumnezeu, cu Universul. Au simțit recunoștința. Cred că această conexiune a apărut ca să ne fie de exemplu despre cum ar trebui să ne percepem între noi. În matematică, în astrologie, în chimie, peste tot s-a dovedit că se repetă anumite patternuri, iar eu cred că același lucru se întâmplă și cu Universul și cu noi. Se spune că suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar eu sunt convins că acest lucru este adevărat, sunt convins că fiecare om care a fost, este și va fi vreodată este un pixel mic, dar deloc insignifiant în chipul lui Dumnezeu. Sunt convins că fiecare dintre noi este o idee în această minte imensă și infinită pe care o invocă spiritualitatea. Și ideile trebuie să se pună de acord în această minte colectivă, așa cum se întâmplă în mintea fiecăruia dintre noi. Sunt convis că, atunci când o să ne înțelegem, asemănarea noastră colectivă îi va fi mai asemănătoare lui Dumnezeu. Cum putem să Îi semănăm lui Dumnezeu când noi am uitat cum este El?

Cred că spiritualitea a căpătat, în mod eronat și tot prin prisma judecății această aură de intangibilitate și o privim ca pe ceva foarte greu de atins, ca pe ceva ce doar iluminații pot să atingă. Spiritualitatea nu e pentru oricine, ci doar pentru puțini, pentru cei aleși. E ca și cum ne-am gândi că Universul, Dumnezeu și-a trimis copiii la școală și, când a venit primul examen, s-ar fi convocat cu profesorii de la școală și le-ar fi zis: “Dați-le greu. Dă-le greu. Să pice toți. Dă-i dreacu’!” Credeți că Universul sau Dumnezeu ar vrea să ne fie greu sau să ne fie bine? Și de asta cred că răspunsul e în fața ochilor noștri și răspunsul suntem noi toți. Sinele pe care îl căutăm cu atâta disperare e o decizie. Sinele e o decizie. Decizia de a fi împreună, nu dezbinați. 

Adevărul este doar împreună. Cred că scopul prezenței noastre aici pe pământ este să ne unim. Aici pe pământ. Ce va urma apoi, vom vedea. Acesta cred că este sâmburele Liberului Arbitru. Opțiunea de a fi specie sau individ. Între mine și tine ne aleg pe noi. Acesta cred că e miezul Liberului Arbitru. Între varianta A și varianta B să alegem varianta C. Ăsta e Liberul Arbitru, o spune și numele lui. Nu poate fi al meu sau al tău. E al tuturor că e liber. Adevărul este doar împreună. La fel și iubirea. Nu se poate să aibă dreptate doar unul, trebuie să avem dreptate toți. Dreptatea lui Dumnezeu ne dă tuturor la fel.

Să nu vă imaginați că am momente în care mă așez și îmi zic: “Ok, acum voi emite o serie de principii filosofice!”. Ntz. Cel mai bine mă gândesc la aspectele astea, cel mai eficient, atunci când spăl vase și când fac curat în casă. Și am remarcat o treabă. Locul în care nu dădeam niciodată cu aspiratorul este cel în care ținem aspiratorul. La fel se întâmplă și cu judecată. Ajungi să îți fie mai ușor să nu îi judeci pe alții decât pe tine însuți. Ajungi să te judeci că judeci, dar, ușor, ușor se estompează și asta. Mintea, încet, încet, se obișnuiește cu nonjudecata. Ideea aici, însă, este îmbinarea acestor două aspecte ale vieții, cea umană cu cea spirituală. Este absolut senzațională. “Munca de jos” nu exclude spiritualitatea, dimpotrivă. Gândiți-vă că Isus era tâmplar, lucra la Ikea practic. E foarte important ca în drumul acesta să ne vedem de treaba noastră. Să muncim frumos, să ne facem curat în case, să ne spălăm vasele, să ne îngrijim trupurile și la fel să facem și cu casa din inima noastră. Mie, personal, nu mi-a ieșit să fiu doar spiritual și să n-am nicio treabă cu partea lumească, mai materială. Am încercat și mi s-a dovedit că e o mare aroganță să mă consider altceva decât om.

Am avut o extrospecție (nu știu dacă există cuvântul ăsta) la un moment dat în care mi-am imaginat cum Dumnezeu și Fiul și-o ardeau lejer în… Ei Înșiși…, era să zic Rai. Și Fiul se duce la Tatăl și îl roagă: “Tată, învață-mă cum să fiu Fiu, cum să fiu corect. Învață-mă cum să fiu!”. Și Tatăl se uită la el cu blândețe și spune: “Ok, fii atent!”. “Așa…?”, răspunde Fiul. “Atât!” a continuat Tatăl. Haideți să fim puțin atenți unii la alții.

Am mai zis, cred în mântuire. Îmi imaginez că noi suntem într-un autobuz și mergem spre mântuire, deși n-am nici cea mai vagă idee cum e mântuirea. M-a preocupat inutil vizualizarea ei. Și suntem în autobuzul ăsta, nu îl putem opri, nu îi putem decide viteza, dar putem să decidem atmosfera din el.

“Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa.” a spus Julian Barnes. Mie, deși nu Îl cunoscusem niciodată pe Dumnezeu, tot îmi era dor de El. Mă trezeam cu lipsa asta în fiecare dimineață. La fel e și cu noi. Toată suferința asta e pentru că ne e dor de noi înșine. Ne e un dor sfâșietor să fim buni, pentru că în nu foarte adâncul sufletului nostru există o amintire, o scânteie care ne spune că nu suntem așa. Și acesta este, din punctul meu de vedere, rostul îndoielii. Să ne punem la îndoială condiția noastră separată și să ne îndreptăm atenția spre condiția noastră colectivă, neexcluzând pe nimeni, indiferent de ce face el. Că, până acum, nici Universul, nici Dumnezeu n-a exclus pe nimeni. N-a venit Universul și l-a luat pe unul și a zis: “Gata, tu, afară!”. 1-0 trebuie să fie scorul în meciul dintre Sine și Ego, iar 1 să fim toți.

Cine nu s-ar bucura să existe Dumnezeu? Cine ar spune: “Bă, după viața asta, mie nu îmi convine o eternitate în iubire!”. Credem în Dumnezeu, Îl credem cel mai șmecher, dar ne frică de moarte, deși moartea ne-ar returna la El. Dar, proiectând aparenta noastră incapacitate de iertare pe Dumnezeu, considerăm că nu merităm să ajungem la El și că ajungem în iad. Dar Universul, care sigur e mai întreg la minte decât noi, sigur consideră că Îl merităm, pentru că El ne vede buni. Ne e frică de Dumnezeu, pentru că luăm ca model felul nostru de judecată, dar dacă Judecata de Apoi e doar un concept pentru o lume fără judecată?

Pentru unii oameni aceste cuvinte vor însemna foarte mult, pentru alții vor însemna foarte puțin, iar eu cred că cea mai mare înțelegere trebuie arătată celor pentru care ele înseamnă mai puțin, pentru că, în fond și la urma urmei, e ușor să fii de acord cu cineva cu care ești de acord, dar decizia prielnică Sinelui este să fii de acord și cu cel cu care nu ești de acord și, astfel, dezacordul, nu mai există. Se anulează pe el însuși.

Iubirea nu are opus. Și este evident că nu are devreme ce orice am face noi Universul își vede nestingherit de treaba lui, în continuă expansiune. Asta nu înseamnă că noi, oamenii, nu putem să contribuim la expansiunea lui. N-am auzit de vreo întâmplare aici pe Pământ care să fi schimbat cursul Universului. Deocamdată.

În religie avem trei concepte pe care, cu ajutorul Cursului de Miracole, le-am înțeles ca fiind așa:

“Spiritul Sfânt” care e Dumnezeu din fiecare, conștiința fiecăruia, ce ne-a rămas din Dumnezeu când ne-am separat, pentru că separarea definitivă și irevocabilă de Univers e imposibilă. Avem “Cristos” care e Spiritul Sfânt Unit al nostru al tuturor, conștiița noastră unită. Chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Nu avem, repet, cum să semănăm cu El separați, pentru că semănăm cu el uniți. Și avem “Dumnezeu” care e dup-aia. Până a ajunge să-l simțim pe Dumnezeu în tot, trebuie prima dată să îl simțim în noi. Dup-aia în toți. Dup-aia în toate. Iar firul acesta logic se urmează într-o manieră complet haotică și subiectivă. Fiecare om are drumul lui spre Univers, iar drumul trebuie privit cu respect și recunoștință de fiecare om în parte. Și singurul lucru pe care trebuie să îl facem, indiferent de religie, sex, orientare sexuală, culoarea pielii, înălțime, e să ne ajutăm între noi. Căci a oferi ajutor unui om înseamnă a oferi ajutor speciei, deci nouă înșine.

Omul este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Noi nu putem să Îl oglindim în momentul acesta pe Dumnezeu din cauza percepției greșite pe care o avem asupra noastră. Mai și alegem să îl limităm prin forma noastră, de trup. Îl și portretizăm cumva ca pe un bătrân cu barbă sau ca pe Morgan Freeman, când de fapt, Dumnezeu e o stare. E starea de iubire.

Starea de recunoștință, aia e Dumnezeu. Așa cum o putem atinge aici pe pământ. Dacă vreunul dintre dumneavoastră va vrea să creadă că el a inventat recunoștința pe care o avem cu toții în comun, e liber să o facă. Să vină să ne spună cum l-a ajutat.  Dumnezeu vrea să Îl simțim, dar noi nu o facem. E evident că nimeni nu are singur dreptate. De ce să nu încercăm împreună? Avem nevoie unii de alții ca să ne punem de acord. Nu putem să ne punem de acord singuri. 

Biblia ne spune că Dumnezeu a lăsat-o pe Maria însărcinată, iar din Uniunea Sfântă a celor doi a ieșit Cristos, Fiul Lui Dumnezeu. Destul de misterios. Știința ne spune că, și mai misterios, nu se știe. Există tot felul de teorii, iar una dintre ele spune că apa ar fi venit de undeva din spațiu pe un asteroid sau alt corp extraterestru. Mie îmi place să cred că Universul este Tatăl nostru, iar Planeta asta pe care suntem noi e Mama noastră. Și pe amândoi trebuie să îi respectăm. Și la fel cum un copil învață să își cunoască părinții, să avem încredere că vom învăța și noi, iar ei ni se vor dezvălui în funcție de gradul nostru de înțelegere. 

Aș vrea să vă rog, dacă vreunul dintre dumneavoastră va vrea să pună în aplicare această metodă de liniștire proprie, să nu vă luați prea mult în serios în procesul acesta, pentru că vă asigur că și Universul are foarte mult umor. Uitați-vă ce comedia dracu’ e acum pe pământ!

Mi-am pus problema că o să-mi dispară umorul, sarcasmul, dacă mă trezesc prea tare, dar, în fond și la urma urmei care ar fi problema dacă ne-am lua la mișto cu vorbe de genul: “Uite-l pe ăsta ce blajin e. Ce faci, bă, blândule? Uhhhh, aoleo, ce iertat sunt!…”. Cel mai serios lucru pe care îl putem face în acest proces e să nu ne luăm în serios prea tare, pentru că atunci riscăm să ducem și să căutăm spiritualitatea și credința în cosmos în loc să ne uităm după ele în sufletul nostru. Neluându-ne prea mult în serios, eliminăm riscul de a fi rigizi, pentru că asta e una dintre caracteristicile principale ale evoluției, să accepți oricând, tot timpul, că poate să-ți vină sau să apară în viața ta o idee care să îți îmbunătățească gândirea. 

„De evoluție nu scapă nimeni!”, mi-a spus mie doamna președinte de bloc și acest lucru este adevărat dacă ne împărtășim, prin totală și completă nelăcomie, propria evoluție. A împărtăși. Nu vreau să credeți că eu plutesc într-un ocean de nejudecată. Nici pe departe. Dar știu că bucuria mea de a veni să împărtășesc ideea asta cu dumneavostră nu se compară cu nicio validare pe care mi-a adus-o vreodată ego-ul. E treaba mea ce vreau să mă motiveze. Validarea din partea dumneavostră în urma acestui articol sau bucuria de a împărtăși cu dumneavoastră ce am înțeles și eu. Ăsta e demonul meu. Și lui o să-i vorbesc tot cu blândețe dacă îmi voi aduce aminte să nu-l înjur întâi. 

Am posibilitatea acum să îmi spun așa: „Mamă, ce deștept sunt eu!” sau „Mamă, ce deștept m-a făcut Universul!”. Partea cea mai bengoasă a situației ăsteia e atunci când cea de-a doua variantă nu implică falsă modestie, ci smerenie. Aia stare! Să vezi că nu mai ești arogant, ci smerit. Și apare o rușine imediat după aroganță, că imediat fugi spre smerenie. Prin bunsimț te stimulează.

La început a fost Cuvântul, iar Cuvântul ne poate ajuta să ne unim inimile. Doar nu credeți că mesajul acesta “La început a fost Cuvântul” e degeaba. La începuturile eternității, s-au întâlnit ăia toți în Rai, inclusiv Cuvântul și au zis: “Auzi! Du-te tu primul. Vezi cum e și ne spui și nouă!”. Cuvântul, aici pe pământ, poate fi un nou început în orice moment, în orice ACUM. Cuvântul înmoaie suflete ca iubirea. Cuvântul, aici pe pământ e instrumentul iubirii. Binele învinge, pentru că răul nu există. Cuvântul a fost creat pentru comunicare și evoluție. Nu există nicio dovadă că Universul a zămislit frica, vina, frustrarea, atacul. Unde în Univers am văzut o planetă atacând alta: “Dă-te, fă, mai încolo!” sau “Hai, bă, Jupitere, dă-te dracu’ că asta e orbita mea!”.? E loc pentru toți. Răul noi l-am inventat și, din fericire, pe lângă imensitatea Universului, e insignifiant. Atât de insignifiant, încât nu există. Era păcat să existe și ăsta ar fi fost singurul păcat posibil, să nu fie așa. 

Dacă odihna e veșnică, înseamnă că e și acum. Dacă fericirea e veșnică înseamnă că e și acum. Doar că nu le vedem. Încă. Iubirea e veșnică și ne așteaptă mereu în prezent. Iar vorbele mele de aici n-ar fi avut nicio șansă să ajungă la urechile iubirii, dacă le-aș fi ținut pentru mine.

Eu nu cred că Mesia pe care Îl așteaptă unii dintre noi o să vină. Cred că El e deja aici și este NOI TOȚI. Puși de acord. Dumnezeu atât vrea. Să își vadă Copilul înțelegându-se. Suntem Fiul lui Dumnezeu și iată cum un dezacord gramatical se transformă într-un acord spiritual. Liberul arbitru pentru asta există: Să decidem să fim împreună sau separați, indivizi sau specie.

Haideți să ne imaginăm că fiecare om e o idee într-o minte. Toți avem miliarde de idei. Multe proaste, puține bune, dar, până la urmă, în urma unor analize, ideea considerată bună (chiar dacă ulterior se dovedește proastă) se distinge și se pune în aplicare. Dumnezeu este este cea mai bună idee care îi putea veni omului. Și aici v-aș ruga să vă gândiți la verbul a veni de o manieră foarte concretă și fixă. Să vă gândiți la verbul ăsta ca într-un context în care întrebi pe cineva: “Ți-a venit coletul?”. Și e foarte important acest aspect pentru că, pentru a-ți veni coletul, e crucial să ți-l trimită CINEVA. 

Și, ca să vă și spun cum L-am găsit pe Dumnezeu, L-am găsit așteptându-mă într-o răbdare și o iubire desăvărșită, nealterată de timp, căci un părinte își iubește copilul indiferent cât întârzie acesta să vină să îl vadă. Și frumos din partea noastră ar fi să Îl vizităm în bucurie. El nu se supără dacă îi aducem toate necazurile, dar ce părinte nu se bucură enorm când copilul vine și îi povestește de bucurii. L-am găsit pe Dumnezeu bucuros că mă vede, deși știa când o să vin. Dar mai bucuros ca niciodată de bucuria mea că am decis să vin la El.

Am cunoscut un om acum câteva săptămâni care mi-a spus câteva vorbe care m-au făcut să plâng instant. Ador! Mi-a spus așa: „Adrian, sufletele zboară în stoluri și atunci când vine vremea să călătorească încep să se caute.” Haideți să ne căutăm cu toții și să zburăm cum numai sufletul poate zbura la bucuria regăsirii. Să ne înflorească sufletul pe Cer când bate din aripi sub Soarele care plânge Lumină de fericire că, în sfârșit, a venit Începutul nostru. Marele început al Copiilor Universului (CU, până și prescurtarea asta spune CU!). Vă spuneam că stau cu o prietenă alături de care am început să învăț înțelegerea și m-am gândit într-o zi „Bă, dacă fiecare om e aripa unui Înger, iar Îngerul, ca să poata zbura, are nevoie de două aripi. Suntem oameni peste tot. Vedem aripi frânte peste tot în jurul nostru. Haideți, vă rog eu frumos, să le reparăm. Că oricum, în trupurile astea sau în afara lor, până la urmă, tot vom învăța că singura formă de superioritate e egalitatea! Haideți să ne întâlnim, măi, oameni buni, că de găsit ne-am găsit! Vă mulțumesc frumos pentru atenție și am o vorbă cu care aș vrea să închei: If I’m wrong I will find out, but if I’m right I already know. Pup.

Am o ultimă rugăminte la dumneavoastră. După ce citiți textul ăsta spuneți, vă rog frumos, Tatăl Nostru. Dar gândiți-vă că vorbele dumneavostră nu sunt o cerință, ci o constatare. Că știm pe undeva pe acolo, prin fundul sufletului nostru, că El are grijă de noi și ne dă fără eziatare și în mod constant tot ce spune rugăciunea aceasta. Amin! Cristos a înviat! Și o tot face de mii de ani, că poate, poate, ne prindem și noi și Îi urmăm exemplul. Adevărat a înviat! Asta e situația: Că să înviem trebuie să fim DOAR adevărați.

Nota B365.ro: Pentru voi toți cei care ați ajuns aici, la final, a venit vremea pentru răsplată. Adică pentru alte daruri de la Adrian. Cum ar fi cele de mai jos:


Recomandarile noastre

Parteneri

Back to top button