ȘTIRI

Cum îi ajută măgărușii salvați de la înfometare pe copiii cu dizabilități, lângă București

Onoterapia- terapia cu măgăruşi- se practică în Anglia, Spania, Italia sau Franţa, dar în România a început să fie folosită în iunie anul trecut, la centrul Don Orione din Voluntari. Proiectul se numeşte „It’s Donkey Time!” şi este un proiect coordonat de asociaţia nonprofit de utilitate socială italiană „Save the Dogs and Other Animals”, cu finanţare din partea Fundaţiei Paideia din Torino.

În prezent, centrul oferă găzduire şi îngrijire pentru 20 de copii orfani,  cu dizabilităţi severe, luaţi din diferite centre de plasament din ţară. Alţi 30-40 de copii, majoritatea din Bucureşti, primesc îngrijire contra-cost. O şedinţă de onoterapie de 30 de minute costă 40 de lei. În afară de onoterapie, la centrul la Don Orione copiii cu dezabilităţi fac şi psihoterapie, logopedie, kinetoterapie, meloterapie şi artterapie. Doar una dintre aceste terapii, folosită separat, nu poate ajuta copilul cu dezabilităţi. Toate acestea combinate îl fac pe fiecare copil să se recupereze, astfel încât să-şi atingă la maximum potenţialul. Centrul mai oferă îngrijire şi pentru 60 de vârstnici.

Parcul din faţa centrului Don Orione este plin de copii şi bătrâni, care sunt atent supravegheaţi de îngrijitoarele centrului. Toată lumea este zâmbitoare, glumeşte, râde, ai zice că oamenii aceştia au reuşit să treacă peste probleme grave cu care se confruntă şi profită de fiecare moment al vieţii, aşa cum le-a fost dată. 

Când se apropie ora 10, ora la care încep copiii onoterapia, Camelia Petre, unul dintre cei doi kinetoterapeuţi care fac terapie cu măgăruşi, vine în parc, pentru a vorbi cu copiii care stau aici cu îngrijitoarele. Le ştie numele fiecăruia, îi salută şi-i întreabă cum se simt. Copiii de la DonOrione suferă de tulburari de spectru autist, tulburari de limbaj, boli genetice, Sindrom Down, tetrapareza şi alte deficienţe. Toţi îi zâmbesc, o iau în braţe. Fiecare aşteaptă să fie plimbaţi cu măgăruşii atât de populari în centru. 

Prima fetiţă care are norocul să se urce pe Sile, măgăruşul folosit în această zi pentru onoterapie, are paralizie cerebrală. A fost adusă la centru acum trei ani şi a făcut progrese substanţiale. „A fost luată dintr-un centru de plasament unde stătea în pat şi era sedată, aşa cum se procedează la noi în tara cu copiii cu probleme”, spune, cu dezamăgire, Camelia. Când a venit la centru nu putea nici măcar să stea în fund. Acum poate merge. Şi nu este singurul caz, mulţi dintre copiii de aici au făcut mari progrese. „Merge doar dacă este motivată de ceva. Văzând că pot face ceva, să se ducă la o jucărie târâş, copiii sunt stimulaţi şi ambiţionaţi”, adaugă Camelia. Şi se pare că fata este foarte motivată de viitoarea plimbare cu măgăruşul Sile. În timp ce-i aşteptam pe măgăruş şi pe îngrijitorul celor patru animale, domnul Ivan, fetiţa este din ce în ce mai nerăbdătoare. Plânge, refuză să mai meargă, se aşază, îmbufnată, pe jos. Când Camelia a urcat-o pe măgăruş, s-a liniştit instant şi a început să zâmbească.

Aşa cum, de altfel, au făcut toţi copiii care au avut ocazia să-l călărească pe măgăruş. Ba mai mult, o fetiţă de 5 ani l-a şi pupat, înainte să se urce, pe Sile. Iar când îngrijitorul l-a certat pe încăpăţânatul animal, deoarece se oprise şi nu mai voia să meargă, fetiţa s-a întristat. „Nu-l bate, te rog.”, i-a spus, cu o voce care nu ar putea primi vreodată vreun refuz, domnului Ivan. Domnul Ivan s-a uitat la măgăruş şi i-a zis, de data asta cu blândeţe: „Hai, mă, Sile, mă. Aşa ne-a fost vorba azi-dimineaţă? Mi-ai promis că vei fi cuminte astăzi, nu mă face de râs”.

Unii dintre copii veneau de la grădiniţa intergrată din curtea centrului Don Orione, o grădiniţă la care merg atât copiii cu dezabilităţi mai puţin severe din centru, dar şi copiii personalului, copii sănătoşi. Psihologul centrului, Lili Covaci, mi-a mărturisit că propriul ei copil merge aici şi nu are nicio problemă cu asta. „Noi i-am dus pe aceşti copii în grădiniţe de stat unde, bineinteles, au fost lăsaţi într-un scaun, într-un colţ, pentru că aveau dezabilităţi motorii”, explică Lili decizia de a face o grădiniţă care să apaţină centrului şi unde să fie siguri de tratamentul potrivit aplicat copiilor..

Camelia mi-a povestit că unuia dintre băieţi i-a fost frică iniţial de măgăruşi, ba chiar ţipa, ciupea şi-i muşca. A reuşit, în final, să-l calmeze, dar îi era teamă de reacţia lui. Copilul a surprins însă pe toată lumea: a zâmbit în timpul plimbării, a mângâiat măgăruşul, ca şi cum ar fi fost doi buni şi vechi prieteni.

Se pare că Sile ajunge foarte uşor la inimile tuturor celor din centru. Bătrânii se opresc şi-l mângâie, îngrijitoarele îi dau biscuiţi, iar copiilor le face ziua mai bună. E una dintre puţinele lor bucurii.

Ce se întâmplă, mai exact, la onoterapie: fiecare copil se urcă pe măgăruş, cu ajutorul unei scări şi al Cameliei. Deşi au probleme grave locomotorii şi musculare, unii copii chiar întind piciorul singuri, când ajung la ultima treaptă, pentru a se urca pe măgăruş. Apoi începe plimbarea. Camelia ţine copilul şi domnul Ivan, îngrijitorul animalelor, trage măgăruşul. Fiecare plimbare durează în jur de 10-15 minute. Copiii ţin singuri hamurile măgăruşului, deşi cei cu paralizii cerebrale au o mobilitate extrem de redusă, iar prinderea cu mâna, desfacerea palmei, strânsul pumnului, gesturi aparent banale, sunt foarte greu de executat. Când stau pe şa, ei se prind automat de mâner sau de coamă. Sunt mereu încurajaţi de Camelia să mângâie măgăruşul, să interacţioneze cu el. La sfârşitul plimbării fiecare copil trebuie să-i mulţumească măgăruşului.

„Mai întâi, se începe cu terapia de contact: copilul trebuie să se obişnuiască cu măgăruşul, să vadă că are ochi, urechi, gură, să ia contact cu blana, să-l mângâie, să simtă textura firului de păr, să vadă că are copite: pe scurt, să cunoască măgăruşul prin intermediul simţurilor, pentru a se obişnui. Această perioadă de contact are o durată de 5-10 minute, de regulă. Dar depinde de copil, unii nu pot să se obişnuiască cu măgarul, aşa că rămânem doar la terapia de contact”, povesteşte Camelia. Apoi explică de ce onoterapia este folositoare pentru copii cu dezabilităţi: „Cei cu paralizii cerebrale sunt spastici, au musculatura abductorilor – cea dintre picioare- rigidă şi le este foarte greu să-şi depărteze picioarele. De aceea îi ajută mult să stea pe măgăruş, şaua este ca un aparat de posturat. Există un aparat anume care aşază copii în poziţia asta. Şaua este echivalentul acelui aparat. Pe lângă faptul că-şi depărtează picioarele, îi face să stea şi în fund în poziţia corectă. Se mişcă, se întind ba spre mine, ba spre măgăruş”, povesteşte ea. Asta este doar partea fizică. Mai mult decât atât, Camelia ne spune că onoterapia face copiii mai fericiţi, mai relaxaţi, interacţiunea cu animalul ajutându-i foarte mult în acest sens. Şi-şi aminteşte de o fetiţă care, deşi reacţionează foarte greu la orice fel de stimuli, când a pus-o pe măgar, a început să zâmbească. „Până şi pe mine mă relaxează. Dacă am gânduri, probleme, şi stau cu ei, mă ajută, mă liniştesc”, mărturiseşte kinetoterapeuta.

Camelia nu a mai lucrat cu animalele înainte să vină la Don Orione. Înainte lucra ca kinetoterapeut la un centru de recuperare. Îi place mai mult aici deoarece copiii nu sunt obligaţi să facă nimic, totul vine de la sine. La gimnastică, chiar dacă-i stimulezi cu terapia prin joc, tot se simt obligaţi să facă ceva”, spune ea.

„În plus, când sunt pe măgăruşi, copilul simte că are controlul asupra ceva, că el este sus şi are o responsabilitate, călăritul măgăruşului. Asta contribuie la starea lui de bine”, continuă kinetoterapeuta.

Psihologul centrului, Lili Covaci, mi-a explicat de ce au ales măgăruşii pentru terapie şi nu caii ori alte animale. „Onoterapia are mai multe beneficii faţă de hipoterapie- terapia în care se folosesc caii, după părerea mea. În primul rând, măgăruşul este mai mic, la un nivel mai aproape de sol, iar terapeutul are un control mai bun asupra animalului. Mai mult decât atât, măgăruşul are o ritmicitate foarte apropiată de cea a omului. Merge lent, în timp ce calul galopează. Măgăruşii sunt nişte animale foarte blânde şi previzibile, în timp ce caii pot fi uneori sălbatici şi imprevizibili. Noi avem copii care muşcă, ciupesc, trag de păr şi au făcut acest lucru şi la onoterapie. Măgăruşul a avut o reacţie, dar a fost foarte uşor de calmat, în timp ce pe un cal nu-l calmezi aşa repede. Nu ai control asupra unui cal aşa cum ai asupra măgăruşului”, spune aceasta.

„Onoterapia merge foarte mult pe parte de stimulare senzorială. Noi avem stimuli senzoriali pe care ni-i luăm din mediu. Copilul cu dezabilităţi are mari deficite senzoriale, astfel că trebuie să fie stimulat prin alte modalităţi”, continuă psihologul.

Şi măgăruşii de la Don Orione au o poveste a lor. Sunt animale abandonate, din satele româneşti, care au fost salvate de la moartea prin înfometare şi rele tratamente de asociaţia non-profit de utilitate socială italiană „Save the Dogs and Other Animals şi au fost antrenaţi pentru a ajuta copiii cu dezabilităţi. Cei patru măgăruşi de la centru, Sile, Boss, Ioan şi Claudio, au fost aleşi dintre cei 58 de la adăpostul gestionat de asociaţia „Save the Dogs“ de la Cernavodă, judeţul Constanţa. „Au fost luaţi dintr-un mediu abuziv, dint-un loc precar, pentru ca astăzi să fie aşa iubiţi, îngrijiţi. Îşi plătesc cumva favoarea care li s-a făcut ajutând copiii orfani şi nu numai”, spune Lili Covaci.

În faţa centrului, o femeie îşi aştepta copilul să termine terapia. Lili a stat de vorbă cu ea şi a încurajat-o, spunându-i că recuperarea merge din ce în ce mai bine. Femeia îi mulţumeşte, cu lacrimi în ochi, psihologului. „Sper că în curând va putea pleca”, îi spune Lili. „Pare paradoxal, dar cea mai mare bucurie pentru este când ne pleacă un copil”, îmi mărturiseşte aceasta.

Statul român nu ajută cu nimic centrul Don Orione. „Este trist că cei de afară trebuie să facă ceva pentru ţara noastră, pentru orfanii noştri, pentru vârstnici noştri. Mi-aş dori mai multă implicare din partea statului. Singurele persoane care pot schimba ceva în acest sens sunt părinţii copiilor cu dezabilităţi. Ei îşi pot cere drepturile şi pot cere statului să facă ceva pentru copiii lor”, concluzionează Lili Covaci.

În 2013, Don Orione are în plan să înfiinţeze o secţie cu circa 20 de locuri pentru adulţii cu handicap neuropsihomotor sever şi un program de integrare socială şi pe piaţa muncii pentru tinerii cu dezabilităţi.

Centrul Don Orione este singurul centru din România  autorizat să folosească sistemul de comunicare prin schimbul de pictograme, iar Lili Covaci singura persoană abilitată să folosească această metodă de intervenţie.

Sistemul de Comunicare prin Schimbul de Pictograme (PECS)  este un sistem de comunicare prin aceste imagini. ” Sunt foarte multe conceptii gresite legate de acest sistem. Mulţi cred că această metodă inhibă dezvoltarea limbajului, dar toate studiile de specialitate arată că, din contră, limbajul este dezvoltat prin folosirea PECS. Foarte mulţi copii au făcut progrese substanţiale. În SUA această metodă funcţionează în toate şcolile speciale ca sistem de bază”, spune Lili.

Sistemul are şase faze:

1. Copilul învaţă să iniţieze comunicare, să arate prin intermediul pictogramei ceea ce îşi doreşte;

2. Copilul învaţă să călătorească, să găsească o persoană căreia să-i transmită mesajul;

3. Copilul învaţă să diferenţieze între un lucru preferat şi altul;

4. Formulează propoziţii cu două pictograme, de exemplu: „Eu vreau biscuite”;

5. Copilul răspunde la întrebarea: CE VREI;

6. Copilul învaţă să răspundă la întrebări de comentariu: CE VEZI, CUM TE NUMEŞTI, CINE SUNT PĂRINŢII.

„Majoriatatea celor care ajung în faza a şasea renunţă la sistem, încep să verbalizeze”, spune Lili. Beneficiul suprem al acestei metode este că interacţinea este iniţiată de copil. „Este printre singurele metode din lume în care copilul iniţiază comunicarea”, explică Lili.

 

 

 


.


Recomandarile noastre


Parteneri

Știri – Gândul

Știri – CanCan.ro

Back to top button