Nu v-am povestit treaba asta până acum, dar nu mai pot să o țin în mine. Simt cum episodul acesta mă mănâncă pe dinăuntru, cum îmi roade sufletul ca un castor de deșert care găsește pentru prima dată un buștean. Trebuie să rup tăcerea, să o fac ferfeniță, pentru că altfel m-aș prăbuși înăuntrul meu, ca și cum cineva mi-ar fi pus dinamită pe fundația spiritului și urmează să o detoneze ca eu să mă autodemolez în propriul interior. Altfel sunt de principiul că tăcerea e cam printre ultimele concepte care ar trebui să fie rupte și că tăcerea e una dintre formele cele mai frumoase ale poeziei. Mă mistuie rușinea ca o secetă nesimtiță să vă povestesc, dar trebuie să o fac.
În dimineața zilei de 28 august m-am trezit cu o stare generală de genul agitat. Eram ca un păduche care își prinsese piciorușele între două fire de păr de-ale Tinei Turner și nu putea sub nicio formă să se desprindă ca să își vadă de propria libertate. Agitația asta îmi alerga râzând din creștetul capului, unde îmi despica toate firele de păr din cap în patru, până în zona abdomenlui unde depunea niște ouă mari care deveneau parte din mine și din care agitația mușca apoi cu dinții ei de lostriță provocându-mi o durere atât de surdă că se auzea până în Noua Zeelandă. Câțiva miei din zonă chiar au rămas un pic traumatizați de sunetul scos. Era ca și cum ai fi tăiat geamuri groase cu fierăstrăul, iar cioburile tăiau în două sufletele celor aflați pe o rază de 111 kilometri.
Aș fi scuipat venin de viperă sifilitică peste întreaga lume. Aș fi ucis cu pleoapele mele grele de suferință toți puii de cățel care s-ar fi născut în lume în dimineața aia și aș fi călcat în picioare batjocoritoare toate lacrimile celor care le-ar fi deplâns moartea. Aș fi crăpat capul cuiva inocent, pur și imaculat. Nici nu conta al cui. Și Maica Domnului să-mi fi apărut atunci în fața ochilor și i-aș fi crăpat capul, iar înainte de asta i-aș fi zis: “Tu îți dai seama că fără Fi-to tu ai fi fost un nimeni?”.
Mi-era atipică starea asta și nu înțelegeam de unde vine. Știam că ceva e diferit la mine. Mai aveam vreo 6 zile până ieșeam din izolare din cauza Covid-ului, dar nu era de la statul în casă. M-am ridicat în fund în pat și când am dat la o parte cearșaful de pilotă cu dungi galbele și albe de la Ikea, am văzut o pată mare de sânge. Pilota ne privea, pe mine și pe cearșaf, cu reproșul și dezgustul cuiva care ține la tine, dar pe care nu îl bagi în seamă de luni de zile. Din coțul camerei unde o depozitasem când venise căldura, mi-a trimis o flegmă fix între ochi, iar pe telefon mi-a trimis un meme pe care îl știam de pe net: “7 miliarde de perechi de ochi în lume și doar între ai tăi aș scuipa!”. Vă dați seama că, panicat de pata de sânge, nu am stat să mă cert cu ea.
Am fugit la baie, m-am dezbrăcat și m-am uitat în oglindă să văd de unde îmi curgea sângele. Nu mică mi-a fost mirarea să observ că în zona abdomenului, în porțiunea aia îngustă dintre părul pubian și buric, îmi apăruse o păsărică, ca să nu îi zic zdipă. Conexiunea s-a făcut destul de instaneu în mintea mea. Îmi venise ciclul. “Am devenit femeie!”, mi-am zis cu voce tare în gând. Păsărica era destul de micuță și discretă și, cumva, pe lângă uimirea legată de faptul că nu îmi venea să cred ce mi se întâmplă, am și simțit o mândrie legată de faptul că erau șanse foarte mari ca eu să fiu printre cele mai strâmte femei de 41 de ani de pe pământ.
Cu sufletul în franjuri, cu inima în piuneze, cu mintea împrăștiată între genuri, cu picioarele temurânde ca corzile unei chitare care acompania co cântăreață de fado, cu ochii plângând primele lor lacrimi de fetiță, am întins mânuța dreaptă care imita Parkinsonul spre păsărica acesta nouă care îmi schimba întreaga percepției asupra propriei mele identități. Întrebarea “Cine sunt eu?” îmi umpluse întrega minte ca atunci când arunci la WC ciorba rămasă nemâncată după patru zile. Trebuie și e necesar să vă spun că nu pot psihic să mănânc mâncare gătită mai veche de 3 zile. În fine… Voiam să o ating, să o simt, să o conștientizez ca fiind a mea. Să o pipăi. Să o badijonez cu degetele goale. Să văd cum se simte. Era nouă. Era prospătă. Era neatinsă. Era imaculată.
Câțiva centimetri mai aveam până să pun mâna pe ea, dar nu am apucat. Păsărica a început să urle ca din gură de șarpe: “Ce zdipa mă-tii faci?”, au fost primele ei vorbe. Mi-a fost clar din prima că nu era chiar o păsărica politicoasă, în ciuda aspectului ei extrem de elegant și delicat. “Vorbești?”, am întrebat-o. “Vorbești?”, m-a îngânat ea batjocoritor așa, pe ideea de d’ooooh, ceea ce m-a dus cu spontan gândul la unul dintre bancurile mele preferate.
Era cina cea de taină, Isus și apostolii erau adunați la masă, toți pe aceeași parte, privind în direcția spre care stăteau cu fața. Și Isus ia cuvântul și le spune: “Dragii mei, iubiții mei frați, egalii mei frumoși, în această seară urmăm planul lui Dumnezeu, singurul plan care există, iar unul dintre voi mă va trăda”. Se produce rumoare în sală, apostolii sunt contrariați, dar Isus îi liniștește, se mănâncă, se bea, lumea se simte bine. La finalul cinei Isus le mulțumește invitaților săi, semn că ar fi politicos să plece acasă. Primul se ridică Petru de la masă, merge la Isus, îl ia în brațe și îl întreabă: “Doamne, să fiu eu cel care Te va trăda?”. “Nu Petru, stai tranquilo, nu tu mă vei trăda.”, îi răspunde Isus. Petru pleacă împăcat. Urmează Matei. Aceeași întrebare, același răspuns. Și tot așa. Ultimul vine Iuda, îl ia pe Isus în brațe, îl sărută și cu lacrimi în ochi îl întreabă: “Doamne, să fiu eu cel care Te va trăda?”, la care Isus îi răspunde ingânându-l batjocoritor: “Doamne, să fiu eu cel care te va trăda?”.
Așa. Revenim la păsărică acum. Eram și uimit și bucuros că vorbea. “De acum nu voi mai fi singur niciodată…”, mi-am zis în minte. “De ce nu mă lași să te ating?”, am întrebat-o. “Ești ginecolog cumva? Te pricepi tu la zdipe? Când ai pus tu ultima dată mâna pe ceva similar?”, mi-a șuierat ea scurt trei întrebări. Avea un fel de a vorbi că aveai sensația că te și înjură, dar și cânta o doină la fluier în același timp. “Păi, știi, eu sunt gay, nu prea…”, “Întocmai…”, mi-a zis ea. “Ascultă-mă puțin. Când nu te pricepi la ceva, întrebi pe cineva care se pricepe. Mai ales când vine vorba de chestii medicale.”, a continuat ea un pic mai calmă. “Ok… fair enough!”, i-am răspuns eu. “Perfect. Du-te să vezi un ginecolog.”, mi-a mai zis ea. “Pot să te mai întreb un lucru?”, am continuat eu dialogul. “Firește că poți.” “Cum te cheamă?”, am întreabat-o. “Sabrina”, a răspuns instantaneu. “Adrian. Încântat!”, și i-am întins mâna. “Spală-te pe mâini înainte, te rog! Că abia ai făcut ochi…”.
M-am spălat pe mâini, m-am îmbrăcat, m-am mai spălat o dată pe mâini, mi-am pus mănuși, 2 măști și o vizieră, m-am îmbrăcat în salopeta de ski, iar peste mi-am tras pelerina de ploaie de la Electric Castle pe care am lipit-o cu scoci în jurul încheieturilor și gleznelor. Și, ca să vă răspund la întrebarea din titlu, pe jos am ajuns la ginecolog, că nu era să iau mijloc de transport în comun având Covid. Din gură în gură, am reușit să găsesc în Berceni un ginecolog izolat la domiciliu cu Covid, domnul Labian Florescu, care a acceptat să mă primească. Am transpirat ca dracu și cu costumul de ski și cu pelerina, iar când am ajuns la dumnealui și m-am dezbrăcat, păsărica se dizolvase în transpirație. Rămăsese doar o urmă fină, ca un zâmbet așa. Am stat cu domnul Labian la o cafea prelungită și am povestit despre fluența sufletului în orice limbă de pe pământ. Am stat doar cât să mi se zvânte hainele. Apoi am plecat înapoi acasă și am pus cearșaful la spălat. N-am pus balsam, dar am plâns puțin cu capul în cuvă în amintirea Sabrinei și sfatului ei legat de specialiști.
PS: Am un mare respect pentru Maica Domnului, acest simbol deosebit de frumos al demnității suferinței. Atât. Pup. Addy. Și, nu uitați, că Doamne ajută mereu, indiferent cât de nedemni de ajutorul divin ne vedem noi unii pe alții.
Nota notelor, nota editorului: Acest text este o Satiră, adică intră ca uns într-o categorie estetică din sfera comicului. Alte mirabile scriituri de neuitat, semnate de Adddy, satirice sau intrate în rândul lumii, mai jos.