Cum era întâmpinat Anul Nou în Bucureștiul fanariot. Teribila larmă produsă de tunuri, puști și meterhenea răsuna în tot orașul

În Bucureștiul fanariot, pe atunci un mic Constantinopol, nu existau petarde și artificii bubuite de Anul Nou, dar asta nu înseamnă că era liniște. În veacul al XVIII-lea, Anul Nou începea la 1 ianuarie, momentul suprapunându-se sărbătoririi Sfântului Vasile.

Tot în această zi erau schimbați sau realeși egumenii mănăstirilor și erau confirmați (sau nu) în funcții marii dregători. Nu degeaba egumenii, boierii și boiernașii așteptau Anul Nou „cu inima înghețată”: era momentul de cumpănă în care aflau dacă pierd (sau nu) puterea.

“Chiu, chiu și ha, ha, ha/ Trăiască Maria Sa!”

Pentru instituția domniei, sărbătoarea Sfântului Vasile servea drept mijloc de legitimare și comunicare a puterii. Ceremoniile publice creau o punte între domn, boieri și norod, dând impresia coeziunii corpului social, scrie Alexandra Rusu, Casa Filipescu-Cesianu, pe pagina de facebook a Muzeului.

“Adunat în piață, în târg, pe uliță, pe stradă, în sala tronului sau în curtea bisericii, poporului i se oferea o clipă din măreția puterii”

Este un timp în care orice conflict, orice disensiune încetează, iar bucuria, afundarea în desfășurarea ritualului, trăirile laice sau religioase fac din participant parte din ceremonialul însuși.

Reproducând parțial momentele sărbătorii Nașterii Domnului, solemnitatea se desfășura în două acte, ajunul Anului Nou și ziua propriu-zisă.

În ajunul Sfântului Vasile, domnul și dregătorii participau la vecernia oficiată de mitropolit împreună cu înalte fețe bisericești. Apoi, întreaga curte se îndrepta spre spătărie, unde avea loc tratația cu vutcă (băutură aromată, făcută din plante, fără nicio legătură cu votca muscalilor, n.n), confeturi și cafea, atmosferă însoțită de muzica fanfarei militare, de meterhenea. (Sursa: Alexandra Rusu, Casa Filipescu-Cesianu, pe pagina de facebook a muzeului).

Tot în ajun debuta ceremonia reînnoirii dregătorilor, un fel de remaniere de guvern, iar muzica țiuia în toate mahalalele

Boierii care aspirau la noul “mandat” depuneau însemnele funcției lor în mâinile marelui postelnic (toiege aurite, săbii, buzdugane, lanțuri de argint, etc.) și așteptau “cu inima înghețată” deliberarea lui Vodă din acea noapte. Caracterul simbolic al ceremoniei devine din ce în ce mai evident, în timpul domniilor fanariote frizând ridicolul.

Până la ziuă, Vodă trimitea fiecăruia acasă sau o confirmare în aceeași funcție pe anul viitor, sau o înaintare, sau o nouă numire. Nerăbdător, boierul aștepta aprodul la curte, plecând cu el spre casă, însoțiți de lăutari și în toată mahalaua țiuia muzica.

Chiu și vivat fericit! / Boierul s-a căftănit! / Chiu, chiu și ha, ha, ha/ Trăiască Măria Sa!/ Cât îi șade de frumos / Cu șalvari de merinos, Cu anteriu de citarea/ Și cu fes de irdinea /Parcă-i Pașa de Rusciuc/ Când bea cafea și ciubuc/ Chiu, chiu și ha, ha, ha/ Trăiască Măria Sa!

Boierii care nu erau învestiți cu vreo funcție, “rămâneau cu ahtul la inimă” și “își opăreau parapontul în cafele, oftau de sărea din ciubuc cât colo cărbunele și tutunul, și cugetau cu amărăciune cât de iute se învârtește roata lumii”. (Sursa: Alexandra Rusu, Casa Filipescu- Cesianu, pe pagina de facebook a muzeului).

Unul din marii povestitori care ne spune cum se petrecea la Curte, de Anul Nou, este G. I. Ionnescu-Gion în “Istoria Bucureștilor”.

Țiganii erau bucătari, și de câte ori acești “gașperi”, artiști ai tigăiei, nu au întrecut la pregătirea și potrivirea sosurilor, iahniilor și rântașelor pe bucătarii francezi pe care unii domni fanarioți îi aveau ca baș-bucătari ai curții lor.

Putea, bunăoară, Louis-Etienne Maynard, bucătarul francez al lui Alexandru-Vodă Ipsilanti, să servească la masa domnească cine știe câte sosuri verzi, galbene, fistichii, – când făcea Dincă țiganul o mâncare de clapon cu coconari, clapon îngrășat cu migdale de Țarigrad, lăsau boierii toate sosurile și toate combinațiile franțuzului, și mâncau din bucatele lui Dincă, până când îi ridicau pe brațe de la masă.

Mezelicurile (de 8, 10, 12 feluri), se mâncau la începutul mesei pentru deschiderea poftei, și apoi începeau să curgă bucatele care, spun unii călători, s-ar fi crezut că nu se mai sfârșeau.

“Aduceau din Constantinopole și din Grecia lucruri minunate. La curte se mâncau stridii, poate mai multe în secolul al XVIII-lea, decât în timpul nostru”

Veneau stridii de la Constanța, tuturor însă, și mai ales subțirelului mâncăcios Dapontes, le plăceau stridiile de la Constantinopole. Dapontes cânta în mod liric mâncărurile și băuturile de la București.

El începe prin a zice: “deschide-voi gura mea și voi povesti lucruri gustoase” și apoi preaslăvește vutcele de Dantzing și de Vlaho-Bogdania, merele de Moldova, vișinele de Valahia, cașcavalurile, cega și morunul de Dunăre, icrele negre de Odriu (Adrianopole), mierea, posmagii de Brașov, caimacurile, ceara galbenă de Moldova.

De Anul Nou se mânca cegă, mreană delicioasă de Argeș, somn, morun, crap, care se găteau în toate felurile: rece, cald, marinat, uscat, afumat

Unii bucureșteni, “obrazele scăpătate”, mâncau numai știucă, păstrugă și galbenă caracudă, spune poetul poporan. (G.I. Ionnescu-Gion, “Istoria Bucureștilor”, București, 1998, editura Fundația Culturală Gheorghe Marin Speteanu, pg. 639).

O descriere a ceremoniilor organizate la Curte cu prilejul Anului Nou ne oferă Tudor Dinu, autor al volumului “Bucureștiul Fanariot. Biserici, Ceremonii, Războaie”, editura Humanitas, 2015. Tudor Dinu este profesor doctor la Universitatea din București, unde predă limba, literatura și civilizația greacă, și doctor honoris causa al Universității „Democrit” a Traciei (Grecia).

Tudor Dinu în volum: Și cu acest prilej, domnul se ducea, în seara de ajun a Anului Nou, la biserică, însoțit de toți boierii și de “slujitorime, cu zapcii lor și cu puscile a-mână”.

La întoarcere, el îi poftea pe ierarhi și pe dregători în spătărie, unde le oferea “tuturor câte un pahar de vutcă, confeturi și cafea”, în mijlocul larmei produse de tunuri, puști și fanfară.

“Domnul cându rădica paharul la gură, îndată se făcea și slobozirea a toate tunurile, cu focul măruntu și cu meterhaneaua”

Pentru completarea peisajului muzical, erau convocați și lăutarii țigani, care făceau “și ei o zicătură de un scopos”, desfătându-i și pe reprezentanții rufeturilor (breaslelor. n.n), sosiți la “țărămonia anului nou”, purtând “seamnili slujbii lor”.

Tudor Dinu în volum: Liturghia solemnă de a doua zi cuprindea, ca și cea a Nașterii Domnului, ceremonia împărțirii făcliilor de ceară, numai că, de această dată, la ieșirea din biserică, voievodul era întâmpinat nu de vânători cu trofeele lor, ci de toate “rufeturile Curții” (breaslele, n.n), ce-i așterneau în cale “năfrămile lor cu seamnili ceale de slujba lor, de la ușa bisearicii și pân la spătărie”, fiind recompensați de vel vistier cu un bacșiș gras.

“Obișnuita ceremonie a cafelei din sala tronului, dar și din apartamentele doamnei era însoțită, spre deosebire de Crăciun, și de sărutarea supusă a mâinii voievodului și a consoartei sale, obligatorie pentru toți cei prezenți”

Uneori, se ofereau și daruri și se rosteau orații.

Minunată bucurie aduce strălucitoriul soare lumesc ..) când își ivește razele ceale aurite peste toată fața pământului cu lumina înnălțătoare, au mai bine zis însuflețitoare, tuturor celor de supt ceriu.

Împodobeaște pământul cu mulțimea cea veselitoare a florilor, înfrumusețiază copacii cu înfrunzirea de multe feluri de roade, dă îndemnare păsărilor să-și arate bucuria cu tot feliul de glasuri mângietoare, podoaba acestei văzute priveliști și, mai în scurt, toată humezeala cea întunecoasă uscând-o.

Tudor Dinu în volum: În vremurile bune, când finanțele țării o îngăduiau, la Curtea din București se organiza și de Sfântul Vasile un ospăț caracterizat de câteva tradiții specifice, atent consemnate de Anton Maria del Chiaro.

De pildă, boierului care strănută în timpul mesei i se oferea nu doar un pocal de vin ca să-și revină, ci și o bucată de “postav și atlas pentru haine” din partea domnitorului. În schimb, dacă se nimerea ca el însuși să strănute, vodă primea din rezerva strategică a vistieriei “brocart aurit pentru veșminte”. 

În plus, la sfârșitul copiosului festin, se servea și o plăcintă în care “fuseseră băgați bani și bilete cu conținut amuzant”. Și, spre deliciul asistenței, fiecare boier era ținut să citească cu voce tare răvașul pe care-l găsise în felia sa de plăcintă, chiar dacă ceea ce era scris acolo nu se dovedea prea măgulitor pentru el: “bețiv, îngâmfat, fățarnic, râvnitor de domnie”.

Iar uneori, voievodul învârtea cuțitul în rană, ironizându-l, la rândul său, pe dregător cu “câte un cuvânt de duh ce stârnea entuziasmul slugarnicilor comeseni”. (“Bucureștiul Fanariot. Biserici, Ceremonii, Războaie”, ed. Humanitas, 2015, pg. 322-324).