Cum de-a putut Louis Armstrong să cânte în București, la 3 zile după înmormântarea lui Dej. După doliu crâncen, orașul asculta jazz “decadent”

În mod cu totul excepțional, uluitor și inexplicabil pentru o dictatură stalinistă feroce, la numai trei zile după ce tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost depus la Mausoleul comuniștilor din Parcul Libertății (Carol I), legendarul Louis Armstrong venea la București și ridica Sala Palatului în picioare.

A fost extaz total, s-au întâmplat patru concerte cu cerere avidă de bis. A fost un eveniment extraterestru.

1965. N-au venit americanii la București, dar a venit Louis Armstrong să penetreze Cortina de Fier

Poate că bucureștenii se bucurau de faptul că dacă tot nu veniseră americanii să îi scape de comunism, măcar venise un american. Unul singur, dar formidabil: Louis Armstrong. Mai jos, cum a fost posibil ca jazzul și numai jazzul să penetreze Cortina de Fier în primăvara anului 1965, o poveste extraordinară.

27-28 martie 1965. 4 concerte electrizante de jazz cu Louis Armstrong la Sala Palatului, după doliu național aspru, osanale funeste și jelanii la televizor și în ziare

După 5 zile de doliu național, în zilele de 27 și 28 martie 1965, la trei zile după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, bucureștenii trăiau plăcutul șoc de a-l vedea și de a-l asculta pe faimosul Louis Armstrong alături de trupa sa “Louis Armstrong and his All Stars”.

Nici nu se răcise bine tovarășul Dej, “marele și iubitul fiu al poporului nostru” și lumea se bucura de libertatea muzicii în sanctuarul P.M.R, locul unde se țineau ședințele și congresele partidului: Sala Palatului.

19 martie 1965, moartea lui Dej, răpus de cancer. România încremenește, dictatorul are parte de funeralii demne de cele ale lui Stalin

În ziua de 19 martie 1965, la orele 17 și 43 de minute, sirenele din toată țara au început să șuiere disperat. Republica Populară Română încremenea, trenurile, tractoarele, mașinile, românii înțepeneau în reculegere: murise președintele Consiliului de Stat al R.P.R, tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul ceferist al țării, primul electrician al neamului, primul dictator al României.

Garniturile de tren au frânat brusc în cinstea “celui dintâi ceferist al țării”. În fabrici, războaiele de țesut sau strungurile au amuțit. Funeraliile naționale din data de 24 martie, 1965, au fost transmise, în direct, la televiziune și deși inițial, s-a dorit ca trupul lui Dej să fie îmbălsămat și expus (după modelul lui Lenin și al lui Stalin), s-a renunțat la idee.

“Adio, scump tovarăș și prieten”

În dimineața zilei de 24 martie, sicriul lui Dej a fost depus pe o estradă, în Piața Palatului Consiliului de Stat (Palatul Regal). Toți ștabii din P.R.M și-au luat rămas bun iar Nicolae Ceaușescu a citit, cum a putut, de pe foaie, un “adio” în numele Partidului și al Republicii.

Vom cinsti memoria ta, dragă tovarășe Gheorghiu, întărind continuu unitatea și forța de lupta a partidului, unitatea întregului popor în jurul partidului și al Comitetului Central. Vom înzeci eforturile și vom munci cu abnegație pentru înfăptuirea neabătută a liniei generale a partidului.(..). Adio, scump tovarăș și prieten.

Cortegiul răposatului a plecat apoi spre Parcul Libertății, sicriul a fost purtat pe un afet de tun, în urma lui pășind îndurerații. În Parcul Libertății, la Mausoleul din dealul Filaretului, trupul îmbălsămat al lui Gheorghiu-Dej a fost depus în rotonda “Monumentului eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism” lângă defunctul Petru Groza.

Concertele lui Louis Armstrong la București, parte a unui program al Departamentul de Stat al SUA de dezmorțire a relațiilor cu țările supuse Moscovei. Nikita Hrușciov, prietenul lui Dej, declara că jazzul “îl balonează”

În primăvara anului 1965, Louis Armstrong, a venit la București pentru a susține 4 spectacole electrizante, la Sala Palatului, abia deschisă la acea vreme. Concertele de la București ale trupei “Louis Armstrong and his All Stars” au făcut parte dintr-un turneu istoric, organizat în Germania de Est, Cehoslovacia, România, Bulgaria, Yugoslavia și Ungaria.

Venirea lui Armstrong la București, dar și cea a lui Duke Ellington din anii ’70, ca parte a programului “Jazz Ambassadors”, susținut de Departamentul de Stat al SUA, au jucat un rol-cheie în dezvoltarea unei infrastructuri care să sprijine profesionalizarea scenei românești de jazz. (Sursa: U.S Embassy Bucharest în Albumul “145 de ani de relații diplomatice”, pagina de facebook).

Concertele lui Armstrong aveau să fie urmate de un val de deschidere către muzica “putredă, capitalistă” din America. La București au venit Duke Ellington, Dave Brubeck, Charles Mingus, Dizzy Gillespie.

Ziarele regimului, care cu numai 4 zile în urmă apăreau cu chenar negru, s-au întrecut în a-l lăuda pe Armstrong, “un unchiaș sfătos care spune cântecul”

Louis Armstrong, celebrul cântăreț și trompetist american, va cânta în București în zilele de 27 și 28 martie. Vestea ne bucură deoarece vom avea prilejul să cunoaștem direct, nu prin intermediul discului sau al benzii de magnetofon, pe una din marile personalități artistice de renume mondial.

A-l prezenta pe Armstrong este inutil. Arta lui îl recomandă ca pe unul din cei mai înzestrați interpreți ai muzicii de jazz.

Tânărul din New Orleans, silit să cânte în localuri pentru o sumă derizorie, acompaniindu-se cu o ghitară improvizată, cunoaște acum, la 65 de ani, consacrarea. Numele lui este cunoscut pretutindeni. La București, în cele patru spectacole, îl vom asculta în compania cântăreței Jewel Brown, alături de câțiva remarcabili instrumentiști ca Billy Kyle (pian), Arvel Shaw (contrabas), Danny Barcelona (baterie), Tyree Glenn (trombon), Eddie Shu( ghitară), Russel Moore (trompetă).

Numele lui Louis Armstrong este un “cap de afiș” care atrage publicul; în adevăr, prestigiul sau, ca trompetist de strălucire unică în istoria jazzului, a rămas nealterat de trecerea anilor. Cei 65 de ani pe care-i numără nu s-au domolit. Entuziasmul pentru un mod de exprimare muzicală care, la asemenea talente, se leagă structural de însăși viața lor. Iar concepția cam prea globală care tinde să îmbrățișeze sub termenul de “muzică ușoară” o sumă de fenomene artistice de substanță și valoare extrem de variabile va fi serios zdruncinată de contactul cu o asemenea măiestrie ca aceea a formației animate de artistul american.

“Armstrong este o apariție eminamente simpatică, arta lui comunicând un suflu emoțional de umanitate”

Gloria nu l-a abătut de la idealul consecvent urmărit de a cânta de la inimă la inimă. Nu are nimic din aureola “vedetei”, în afară de faptul că toți colegii din formație manifestă față de el o atitudine de respect, socotindu-se, pe bună dreptate, discipolii lui.

Cântul din trompetă și cel vocal sunt aproape inseparabile, la el, între-comunicându-și inflexiunile specifice și înscriindu-se în aceeași sferă expresivă. Vocea voalată -celebra de altfel- a glasului devine un atribut atractiv în cazul lui Armstrong, transformându-l într-un unchiaș sfătos, care “spune” cântecul, atent la tot ceea ce conțin cuvintele și melodia mai duios și mai cald.

“Trompeta cântă strălucitor și pur, însă vocea ei nu este a metalului, ci ce a sufletului unui artist, care i-a împrumutat, o viață întreagă, bucuriile și durerile lui”

Arta micului ansamblu -care cuprinde, în afară de Armstrong, cinci instrumentiști virtuozi- este făcută din conjugarea unor improvizații prevăzute-desigur -în liniile lor mari-, dar păstrându-și în realizare farmecul inspirației momentane. Dominant este simțul ritmic, în adevăr ireproșabil, care comunică execuției ceva așezat, cristalizat, o anumită puritate a stilului, chiar în momentele de mare dinamism. Nimic nu apare precipitat și “înghesuit”, frazele respiră în voie, iar înfloriturile, variațiile, nu zdruncină nicio clipă pilonii ritmici de bază. (Cronica muzicală, 1965, “Formația Louis Armstrong”, articol de Alfred Hoffman, Sursa: Bucureștii Vechi și Noi, pagina de facebook).

Louis Armstrong, prezentat românilor ca reprezentant al afro-americanilor lipsiți de drepturi, “siliți să-și târască zilele într-o societate ostilă”

Cornel Chiriac în 1966, în prefața autobiografiei lui Armstrong, publicată de editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, scria „dialectic” despre Louis Armstrong.

Cornel Chiriac: Succesul de care Armstrong, și prin el jazz-ul, s-a bucurat la București e natură să trezească atenția și interesul publicului larg față de acest valoros gen muzical al secolului nostru. Dacă ar fi să căutăm originile răscolitorului mesaj pe care-l conține arta lui Armstrong, atunci ar trebui să ne întoarcem cu secole în urmă pentru a urmări firul tragicei epopei pe care a trăit-o un popor de dezmoșteniți, strămutați cu forța pe un pământ străin, siliți să-și târască zilele într-o societate ostilă.

A fost nevoie de secole pentru ca acești copii vitregi ai unei națiuni care pretindea la dreptul de întemeietoare a noțiunilor de libertate, democrație și civilizație, să reușească să se impună atenției și respectului prin arta lor muzicală a cărei valoare originală este astăzi universal recunoscută.

Louis Armstrong este produsul acestui efort artistic transmis și perfecționat prin generații și generații de meșteri negri care au pus în cântecul lor toată durerea, umilința, suferința și în același timp speranța, încrederea într-o lume mai bună.