Cum au fost goniți Moș Crăciun și Moș Nicolae din București și de peste tot. „Orașul la granița dintre ani”, povestit de istoricul și antropologul de Adrian Majuru

„Anul Nou, Revelionul, este o cucerire cotidiană recentă, la nivel de masă a început să respire prin interbelic”, scrie Adrian Majuru, istoric, antropolog, manager MMB în articolul „Orașul la granița dintre ani”, publicat în „București în 5 minute”, ziar lunar editat de Muzeul Municipiului București și difuzat gratuit în toate muzeele din capitală.

Mai jos, publicăm textul integral, istoria puțin știută sau uitată a sărbătorilor de iarnă despre care credem că au fost așa, ca azi, de când e lumea și pământul. „Suntem atât de ataşaţi afectiv de povestea sărbătorilor de iarnă! Însă povestea lor este trăită – aşa cum o ştim noi, doar de circa 100 de ani”, scrie Adrian Majuru.

„Bucuriile iernii aveau o altă tonalitate față de ceea ce trăim astăzi”

Adrian Majuru: La începutul secolului XX, jucăriile pentru copii erau pentru cei mai mulți un obiect simbolic, dulciurile sau îmbrăcămintea nouă fiind cel mai adesea cadoul primit. Primenirea cu haine noi a copiilor se întâmpla de două ori pe an: de Crăciun şi de Paşte. Bucuriile iernii aveau o altă tonalitate faţă de ceea ce trăim astăzi. La periferiile oraşelor şi târgurilor îngropate în nămeţi sau, în lipsa acestora, de straturi de noroi şi băltoace adânci, sărbătorile iernii treceau cu repeziciune, timpul cunoştea slabe oscilaţii faţă de rutina zilelor de peste an. Copiii, care oricum trăiesc într-un alt ritm al timpului, respirau într-o altă cronologie temporală spre deosebire de adulţi, aveau bucuriile lor, aşteptate cu nerăbdare: colindatul cu Steaua, Moş Ajunul, Sorcova; apoi jocurile aduse de iarnă pe maidanele întinse şi pustii.

„Către centrul oraşelor şi târgurilor, pe marile bulevarde şi arterele proaspăt modernizate, luminile şi voioşia răzbăteau aproape din fiecare casă”

Adrian Majuru: Dacă trecem de primul cerc al demografiilor citadine şi intrăm în cartierele mai urbanizate ale negustorilor, comercianţilor şi funcţionarilor de la 1900, descoperim un peisaj mai nuanţat. Ici colo apărea câte un brăduţ împodobit, iar sensul de cadou căpăta culoare şi conţinut pentru toţi cei ai casei. Existau colinde cântate de cetele mahalagiilor care se aventurau mai departe de casă, iar vizitele rudelor şi prietenilor erau cultivate în fiecare an în perioada sărbătorilor.

Mai departe, către centrul oraşelor şi târgurilor, pe marile bulevarde şi arterele proaspăt modernizate, luminile şi voioşia răzbăteau aproape din fiecare casă. Aici cetele de irozi colindători de la mahala nu ajungeau prea lesne; era spaţiul cosmopolit al protipendadei; oraşul oficial, cu pretenţii şi preţiozităţi. Sărbătorile erau gustate în saloanele restaurantelor sau varieteurilor închiriate din timp, iar toaletele pregătite la rândul lor de luni de zile îmbrăcau o lume unită în veselia împrejurărilor, dar foarte diferită în aceea a intereselor.

„După 1948, Moş Crăciun s-a metamorfozat într-un proletar robust, alergând prin periferiile îngheţate ale unui oraş, având în mâna stângă carnetul de partid”

Adrian Majuru: Moş Crăciun a fost înlocuit de un substitut cultural, nenumit o vreme şi botezat mai apoi Moş Gerilă. Pe vremea când nu i se găsise un nume potrivit cu uzanţele epocii, Moş Crăciun se metamorfozase – aşa cum ne arată ziarul „Naţiunea” din decembrie 1948 -, într-un proletar robust, alergând prin periferiile îngheţate ale unui oraş având în mâna stângă carnetul de partid. Şi, în timp ce alerga în miez de noapte, vechile accesorii ale costumaţiei de Moş Crăciun erau luate de vânt: masca cu barbă, căciula tradiţională, iar vestitul palton roşu lăsa vederii un bust dezvelit în oţelul gerului de iarnă. Această imagine arăta clar metamorfoza petrecută cu rapiditate în casele şi sufletele oamenilor. Situaţia s-a mai calmat către anii 60’ iar proletarul lăsa locul unui Moş Gerilă mai candid, care-şi reluase sacul cu jucării, lăsând carnetul de partid pentru alte împrejurări. Dar s-au petrecut şi schimbări în bine: bradul de Crăciun devenise o bucurie pentru aproape fiecare casă începând cu anii ’70, iar atenţiile faţă de copii se extind şi asupra celor mari, ca o recuperare a unor epoci dispărute.

Anul Nou, Revelionul, este o cucerire cotidiană recentă, la nivel de masă a început să respire prin interbelic. Revelionul, practic ultima revedere din an a celor dragi, prilej de a petrece şi prima întâlnire a noului an, devenise un obicei al protipendadei româneşti din doua parte a secolului al XIX-lea. Obiceiul a coborât şi către clasele medii la finalul secolului al XIX-lea, pentru a se generaliza după Primul Război Mondial.

„Mahalaua a descoperit Revelionul – paradoxal – în anii puterii populare, când cei norocoşi se bucurau de balurile găzduite de Cercul Militar sau vechiul Palat Regal”

Adrian Majuru: Odinioară, înainte de acest obicei, anul era deschis de primul bal din 6 ianuarie. Palatul Sutzu şi Palatul Regal, Palatul Ştirbey, Ghica sau Grădişteanu, au trăit astfel de vremuri. Cu timpul însă, Revelionul a detronat impozanţa balului din ianuarie, care a dispărut cu totul după 1916. Revelionul era trăit în felurite chipuri în funcţie de treapta socială pe care te aşezase destinul. Dar indiferent de aceasta era un prilej foarte potrivit pentru socializare, cunoaştere şi distracţie. Mahalaua a descoperit Revelionul – paradoxal – în anii puterii populare, când cei norocoşi se bucurau de balurile găzduite şi cu acest prilej de Cercul Militar sau vechiul Palat Regal. Cei mai mulţi petreceau Revelionul la vreun cămin cultural sau vreo cantină improvizată în sala de dans. Dar, pentru cei mulţi, nou înfiinţatele uzine şi fabrici aveau câte un cămin cultural – în regimul precedent se numeau «atenee populare» –, unde formaţii improvizate din muncitori mai talentaţi, imitau melodii la modă spre bucuria colegilor lor strânşi de sindicate pentru a petrece împreună trecerea dintre ani. Această modă, foarte gustată de altfel, a dispărut la finalul anilor ’70, când Nicolae Ceaușescu a hotărât primatul «Cântării României» şi a regimului său. De atunci, orchestrele muncitoreşti, improvizate dar talentate, s-au transformat în brigăzi artistice, banale şi forţat polemice.

Despre faimoasele baluri de la Palatul Suțu, citește mai jos:

• EXCLUSIV I “Casa Suțu, palatul și fantomele sale”. O zi din viața extravagantului cuplu Irina și Grigore Suțu, supranumiți Turcul și Cămila, și sofisticatele lor baluri din vechiul București

„Indiferent de timpuri, de neajunsurile sau împlinirile lor, trecerea dintre ani a rămas o bucurie”

Adrian Majuru: Revenind la povestea noastră de început, clasele mijlocii se bucurau adesea de un revelion tihnit, în familie, iar uneori alături de rude şi apropiaţi, pe când oraşul protipendadei sărbătorea de multe ori pe alte meleaguri. Frumuseţea finalului de an s-a prăvălit într-o bizară clandestinitate la începutul anilor’80, foarte similar cu anii ’50. Au existat şi greutăţi nedorite, deoarece regimul comunist avea grijă să lucrezi şi în ultima zi a anului, iar schimbul doi pierdea adesea clipa de bucurie a trecerii între ani. Indiferent de timpuri, de neajunsurile sau împlinirile lor, trecerea dintre ani a rămas o bucurie, un sentiment de tihnă şi detaşare care nu a putut fi evacuat din istorie, nici de cele mai rigide oprelişti.