Cum arăta Bucureștiul acum aproape 200 de ani? Impresiile călătorilor care au trecut prin Capitală

Istoricul Constantin C. Giurescu a definit Capitala în „Istoria Bucureștilor” ca fiind „un cumul al contrastelor”, o descriere perfectă dacă ne uităm peste scrierile călătorilor străini care au ajuns pe aceste meleaguri în urmă cu aproape două secole, și care găseau Bucureștiul la momentul de răscruce dintre influența orientală și cea occidentală. Orașul se străduia să renunțe la statutul de oraș vasal otomanilor pentru a deveni o veritabilă capitală europeană.

Începutul de secol XIX venea în București și în țară cu startul procesului de dezvoltare și orientare serioasă către occident. În perioada confuză și complicată cauzată de proiecte, regulamente și alte reglementări menite să coordoneze statul și Capitala. De la cei indignați de starea orașului la cei care s-au îndrăgostit de Capitală, toți au scris despre aceste meleaguri.

„Văzuți de la înălțime, Bucureştii au aerul unui oraş fermecat”, spune Aurélie Ghika

Nora lui Grigorie Dimitrie Ghica, Aurélie Ghika, avea doar cuvinte de laudă despre orașul ce avea să fie supranumit „Micul Paris”. În lucrările sale – La Valachie Moderne, Lettres d’un penseur des bords du Danube, La Valachie devant l’Europe – Aurélie Ghika prezintă teritoriile românești într-o notă pozitivă. Spre exemplu, iată cum a descris aceasta Bucureștiul, orașul unde edificiile „impozante” sunt înlocuite de „grația naturii”, potrivit Historia.

„Bucureştii sunt un oraş aparte care nu seamănă cu niciuna din capitalele noastre europene, aliniate şi de o uniformitate care fac disperarea artistului. Uliţele lungi şi întortocheate, ca străduţele italiene, refuză orice lege a armoniei. Casele sunt aruncate la nimereală, într-o învălmăşeală ca nişte cuiburi în păduri […]. Văzuţi de la înălţime, Bucureştii au aerul unui oraş fermecat, acoperişurile sale, de tablă, strălucesc în soare şi se argintează în lumina lunii ca şi cum zăpada ar urma unei văpăi de foc. Casele de la mahalale, despărţite unele de altele prin grădini micuţe, plantate cu arbori, sunt de un efect pastoral care îşi are farmecul său. S-ar zice că oraşul seamănă cu un parc presărat cu cabane. Graţia naturii suplineşte lipsa absolută de edificii impozante.”

„Asia și Europa par să se întâlnească în acest oraș”

O descriere a Bucureștilor anului 1835 este realizată de Helmuth von Moltke, cel care avea să devină mareșalul armatei Prusiei. Acesta trecuse prin București în drum spre Istanbul, pe când avea gradul de ofițer, și a fost atât de uimit încât a notat câteva rânduri despre Capitală în drumul spre capitala Imperiului Otoman.

„Eşti surprins să găseşti în acest pustiu un oraş ca Bucureştii cu aproape 100.000 de locuitori. La Bucureşti sunt palate, societăţi şi vizite, teatre, modiste, ziare şi trăsuri de lux; dar cum ai pus piciorul afară din oraş recazi în barbarie (…) La Bucureşti se văd cele mai păcătoase cocioabe pe lângă palatele în stilul cel mai modern şi bisericile cu arhitectură bizantină;cea mai amarnică sărăcie domneşte alături de luxul cel mai extravagant; Asia şi Europa par să se întâlnească în acest oraş”.

Astfel, descrierea lui von Moltke surprinde „pe viu” fenomenul de tranziție de la cultura orientală la cea occidentală prin care Bucureștiul trecea în acea perioadă.

Bucureștiul este mare, dar o „fantezie străină de orice artă”

Ulysse de Marsillac, jurnalistul și călătorul francez care a dat Parisul pe București acum aproape 2 secole a scris o carte despre Capitală în care prezintă, din punctul său de vedere, farmecul pe care il au Bucureștii și diferențele simțite în comparație cu marile orașe occidentale.

„In ţările foarte civilizate, la Paris, de exemplu, există în mod cert satisfacţii pentru spirit şi pentru simţuri, dar sufletelor noastre le lipseşte ceva ce nu pot defini, dar simt profund. Totul este făcut acolo într-un mod mai curând artificial decât natural. Se preferă lumina gazului în locul soarelui;oamenilor le place mai mult să calce pe asfalt decât pe gazon […] Dar, dacă ar exista o ţară în care să găseşti deopotrivă avantajele civilizaţiei şi cele ale naturii, nu ţi-ar plăcea să locuieşti acolo? Ei, bine! asta ne oferă oraşul Bucureşti.”

Totuși, potrivit scriitorului francez, Bucureștiul de la jumătatea secolului al XIX-lea avea un singur mare păcat – semăna prea mult cu cel din urmă cu 200 de ani! Mai mult, farmecul orașului era incontestabil, cu un centru istoric ce semăna a oraș, însă era dat de gol de faptul că „nicio stradă nu este dreaptă şi că fiecare construieşte după capul său, o fantezie străină de orice artă.”

De asemenea, se pare că moda mersului prin oraș cu mașini scumpe ca să „dai” bine în ochii lumii nu e nicidecum de ieri, de azi, ci mai degrabă de pe la 1837, potrivit lui Anatol N. Demidov, un principe rus care conducea o echipă de naturaliști în drumul spre Crimeea. Acesta a notat în însemnările sale superficialitatea locuitorilor acestor locuri, spunând că „primul lucru când soseşti la Bucureşti este să te îngrijeşti de a-ţi face rost de o trăsură frumoasă”. Și asta nu doar din cauza întinderii orașului, ci și a modei locului, pentru că „Niciun om cu oarecare stare nu poate să se arate semenilor săi mergând pe uliţă pe jos.”, spune Demidov.

Nu s-a scris doar de bine despre București, dimpotrivă…

Desigur, în mai multe situații Bucureștiul, deși părea impresionant de la distanță, mulți străini se declarau deranjați de dezordinea, murdăria și haosul care se găsea pe străduțele orașului. Ca prim exemplu, iată descrierea de la 1836 a britanicului James Baillie Fraser: „De la Mitropolie, unde ruşii au deschis un loc de plimbare, sau de pe altă înălţime, Bucureştii fac o impresie cu adevărat frumoasă şi îmbucurătoare. Însă orice iluzie de plăcere şi curăţenie dispare pe îndată ce intri în străzile strâmbe, înguste şi murdare. Acestea nu sunt altceva decât receptaculul sau canalul tuturor murdăriilor. (…) Niciun oraş nu poate face o impresie mai deprimantă, deznădăjduită şi mizerabilă ca Bucureşti.”

Contrastul puternic dintre clădirile și stilurile de viață prezente în București este scos în evidență și de ziaristul francez Eugène Jouve, care deplânge situația din Capitală și spune că „de-abia dacă poţi să numeşti oraş această îngrămădeală în formă de prăvălii bogate, de dugheni sărăcăcioase, de clădiri frumoase, de monumente, de grădini, de maidane şi de băltoace.”

Totuși, atât Jouve cât și germanul Ferdinand Lassalle vizitează parcul Cișmigiu și sunt profund impresionați de acesta: primul îl compară cu celebrul parc din Londra și spune că „este un Hyde Park al Bucureștilor”, în timp ce al doilea spune despre Cișmigiu că „întrece cu mult tot ceea ce ar putea oferi Germania”.

În concluzie, deși acestea sunt doar o serie de păreri provenite de la occidentali care au ajuns pe aceste meleaguri, fiecare reprezintă în modul său felul în care francezii, englezii sau germanii s-ar raporta la Bucureștiul care abia pornise pe drumul occidentalizării, în comparație cu marile orașe din vestul Europei.